„Dăruind vei dobândi”… Duh Sfânt!

publicat in Varia pe 1 Iulie 2010, 14:07

Prima întrebare care ne vine în minte legat de formularea din titlu este: Cum poate un om să dobândească, dăruind din ceea ce nu are? Gândind în termenii logicii curente de tip aristotelic, acest lucru pare paradoxal însă, fiind un cuvânt al duhului, cuvântul de mai sus îşi găseşte rezolvarea în acest plan. Vom exemplifica mai jos, prin referire la creşterea copiilor, blocajul la care raţionalismul ştiinţelor psiho - umaniste ajunge, precum şi rezolvarea în duh pe care această formulare o primeşte.

Omul nu îşi aparţine sieşi. Conform principiilor antropologice patristice, omul trebuie să devină „Dumnezeu dupa har” iar fiinţa lui să fie plină de Duhul Sfânt. Acest lucru este precizat foarte clar de Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (Cap. 6:19). Modelul pe care omul îl urmează în această „devenire întru Fiinţă (2)” este Dumnezeul - Om Hristos, Cel care a deschis aceasta Cale prin Întruparea Sa.

Prin urmare, pe măsura ce omul învată să renunţe la sine primeşte în schimb harul Duhului Sfânt. Cu cât este un om „mai avut” în termeni exteriori, dar şi interiori – prin orientarea simţurilor şi raţiunii exclusiv către creaţie, şi prin ignorarea Creatorului şi sensului iniţial pe care El L-a dat creaţiei Sale - cu atât îi va fi mai greu să renunţe la sine, pentru simplul fapt că acest „sine” are mai multe ancore în lumea de aici. Într-o anumită măsură, se poate spune că cel care şi-a ancorat sinele de aceste lucruri exterioare, văzute, poate mai uşor să renunţe la ele, prin simpla îndepărtare de ele. A te lepăda de „avuţia interioară” – tot arsenalul de gânduri, trăiri, cunoaşteri şi voiri interioare ce nu concordă cu modelul Dumnezeului - Om Hristos şi cu Voia Sa pentru tine – este cu mult mai greu, necesitând o intervenţie fină şi de durată, în care alegerea liberă a omului are rolul fundamental.

Să luăm drept exemplu cazul copiilor carenţaţi din punct de vedere afectiv, social, sau educaţional. În practica psihopatologiei actuale, consecinţele acestor carenţe, sau altfel spus ale mecanismelor de apărare ale sufletului faţă de un deficit, poartă numele de narcisism (egocentrism, centrare pe sine) noţiuni ce traduc de fapt patristicul termen al „iubirii de sine”. În forme accentuate, comportamental, carenţele se pot manifesta şi prin furt, minciună, delicvenţă etc. În forme atenuate, avem de a face cu toate acele comportamente prin care omul face alegerile de viaţă, ţinând cont nu de criteriul Hristos ci de criteriul Sine. Toate acestea reprezintă de fapt încercări de compensare a deficitului înregistrat în copilărie, iar în înţeles patristic reprezintă o încercare a omului de a se vindeca „pe sine prin sine”. Cu alte cuvinte, aceste comportamente urmăresc să dobândească ceea ce trebuia sa fie „oferit” fiinţei umane printr-o creştere atentă, iubitoare de către adulţii din jur şi, în primul rând, de familie.

Un alt exemplu priveşte copilul crescut într-o familie normală, în care acesta nu este lipsit de atenţia şi afecţiunea părinţilor. Într-un astfel de context, copilul îşi însuşeşte iubirea mai întâi comportamental şi apoi existenţial. Astfel corespunzător nivelului de dezvoltare psihologică copilul „va imita”, într-o primă fază, comportamentele „iubitoare” ale părintelui. Însă, dacă părintele este darnic cu cei din jur doar din considerente sociale, copilul va proceda la fel dar fără a-şi însuşi existenţial şi iubirea, sub formă de milostivire; el nu va căpăta un suflet compătimitor, care presupune să fii atent la ceilalţi, să le vii în întâmpinare cu dragoste şi delicateţe, discreţie şi discernământ. Se poate genera astfel o iubire interesată, denumită în limbajul patristic „firească” întrucât ea nu depaşeşte sfera simţurilor orientate spre plăcere, o iubire ce reprezintă o imitaţie, sau un „reflex” al celei adevărate.
Dacă în primul caz este clar că omului îi lipseşte iubirea de care are absolută nevoie să crească, în cel de al doilea caz omul o primeşte dar într-o formă pervertită a ei. Pentru copiii carenţaţi afectiv în copilărie, psihoterapia contemporană propune pentru acoperirea deficitului afectiv soluţii prin care omul este invitat să găsească resursele iubirii în propriul sine, într-o manieră acceptabilă social. Astfel, dacă furtul, minciuna, delicvenţa sunt inacceptabile social, iubirea de sine, căutarea diferitelor surse de satisfacţie, de prestigiu, de autovalorizare, de stimă de sine sunt acceptabile. Fiind o soluţie ce îşi are rădăcinile în curentul umanist, este firesc ca psihoterapia să se orienteze după dezideratul „omul este măsura tuturor lucrurilor (3)”.

Apare astfel întrebarea: Ce lipseşte omului în cele două situații? Răspunsul Părinţilor Bisericii pentru noi este: lipseşte Hristos în numele căruia şi de dragul căruia ar trebui să se facă toate aceste lucruri de fapt. Lipseşte „lepădarea de sine” ce permite „îmbrăcarea cu Hristos”. Atât cei carenţaţi afectiv cât şi cei care au primit o creştere normală în sânul familiei lor, se pot salva daca înţeleg că „Hristos este măsura tuturor lucrurilor (4)”. Mărturie în acest sens stau vieţile tuturor sfinţilor care au urmat Dumnezeului - Om Hristos. Cu referire directă la cele două situaţii descrise mai sus, amintim vieţile unor oameni sfinți, apropiaţi nouă din perspectivă temporală; astfel, pentru prima situaţie avem în vedere viaţa Stareţului Tadei (5) şi a grecului Anastasios (6) care deşi s-au născut şi au crescut în contexte puţin favorabile unei dezvoltări sufleteşti normale, prin alegerea pe care au făcut-o de timpuriu pentru Dumnezeul - Iubire Hristos, au primit în schimbul sinelui lor dăruit Acestuia, vindecarea şi mântuirea sufletului lor; iar pentru cea de a doua situaţie descrisă, avem ca exemplu viaţa Sfântului Ignatie Briancianinov, căruia exact buna creştere şi educaţie primită în familie i-au fost piatră de încercare în dorinţa de a se lapăda de sine şi a se dărui lui Hristos.

Ce constatăm? Atât copiilor carenţaţi afectiv cât şi celor crescuţi în familii normale şi părinţilor acestora, li se potriveşte acelaşi îndemn de a-i învaţa să „dăruiască” pentru a putea la rândul lor să dobândeasca Duh Sfânt, prin care, parafrazând spusele unui copil, vom intra şi ne vom menţine în „memoria Iubirii”, deci a Veşnicului Dumnezeu! Dacă un copil ce a primit în copilărie toate cele necesare pentru o dezvoltare armonioasă şi învaţă să dăruiască este răsplătit de Dumnezeu cu harul Duhului Sfânt, cu atât mai mult cel care nu are ce să dăruiască şi totuşi o face devine părtaş al vieţii lui Dumnezeu, întrucât pentru a avea ce dărui el trebuie să ia „cu împrumut” de la Dumnezeu pentru a dărui aproapelui său. Când omul dăruieşte, de fapt el „se dăruieşte”. Iar acest a „se” dărui este de fapt a „Îl” dărui aproapelui său pe însuşi Dumnezeu, întrucât omul nu are în sine nimic al său.

Creşterea „întru fiinţă” se realizează de fapt prin creşterea în iubire, iar adevăratul nivel al fiinţei este arătat tocmai de aceasta, de măsura iubirii sale; cu alte cuvinte, de măsura în care omul îi dă voie Dumnezeului - Iubire să îl alcătuiască. Iubirea este o Persoană! În măsura în care părintele trăieşte concret relaţia cu această Persoană, în aceeaşi măsură copilul se poate întâlni cu Acesta şi prin părinte. Altfel, rămâne ca Dumnezeul - Iubire să i se facă cunoscut pe drumul vieţii într-un alt mod. Paradoxul surprins de titlu tocmai în aceasta constă: dăruind din ceea ce nu este al tău, dăruind din Dumnezeul - Iubire, tu vei dobândi la rândul tău pe Duhul Sfânt - Iubire, ce devine astfel „al tău”, prin aceea că te alcătuieşte!

Psih. Simona Ciobanu
Universitatea Durham
Marea Britanie

Note de subsol

1-titlul. Formulare ce aparţine monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia, ce dă şi titlul uneia dintre cărţile sale; vezi N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992.
2. Acest concept a fost formulat iniţial în spaţiul românesc de filozoful român Constantin Noica şi dezvoltat ulterior de fiul său, monahul Rafail Noica, ce îi conferă acestuia dimensiune creştină, vorbind despre o „devenire întru Fiinţă”, adică o devenire întru Dumnezeu. Vezi: C. NOICA, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
3. Sfântul Iustin Popovic vorbeşte pe larg în cartea sa despre această concepţie ce stă la baza tuturor umanismelor europene, şi care se opune direct concepţiei creştin - ortodoxe de viaţă, conform căreia Hristos este măsura tuturor lucrurilor. Vorbind despre creştini el spune că: „Întreaga lor viaţă este din Hristos şi de aceea este în întregime o „hristo-viaţă"; gândirea lor este „hristo-gândire"; simţirea lor este o „hristo-simţire". Vezi: Sfântul Iustin Popovic, Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filozofiei. Editura Deisis, 1997, p.97.
4. Idem.
5. Stareţul Tadei de la Manăstirea Vitoviţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2005.
6. Însemnările despre viaţa acestui om sfânt trecut la Domnul în anul 2004 la spitalul din Tesalonic sunt cuprinse în cartea: Ca aurul în topitoare, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006.