Adaugat la: 1 Mai 2010 Ora: 15:14

Sfântul voievod Ştefan cel Mare şi „poarta creştinătăţii”

„După moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceia, nu l-au ajunsu”. (Grigore Ureche)

Sfântul voievod Ştefan cel Mare şi „poarta creştinătăţii”

Prin credinţa şi jertfa sa neostenită de-a lungul unei strălucite domnii (1457-1504), Ştefan cel Mare s-a dovedit a fi în istoria noastră o icoană a domnului ortodox sau „drept credincios”, fiind canonizat de Biserica ortodoxă română în 1992, ceea ce a constituit o recunoaştere sinodală a unui cult popular neîntrerupt de secole. Pentru a evita o înşiruire a faptelor vitejeşti şi ctitoriilor care au punctat an după an îndelunga domnie a lui Ştefan, ar fi mai potrivit aici să se dezvăluie câteva rânduri din scrisorile trimise de domnitor către aliaţii săi creştini, caracterizate printr-un stil simplu şi viu. Amintim că în a doua jumătate a secolului al XV-lea întreaga Europă este marcată de trauma căderii Constantinopolului (1453), puterile creştine şi papalitatea zbătându-se să consolideze alianţe după alianţe, ca să poată face faţă avansării mareei turceşti ce părea de nestăvilit la acea vreme. În acest context, domnul Ştefan, care-şi începuse domnia plătind tribut sultanului, are iniţiativa unei politici pline de îndrăzneală şi de credinţă, prin care Moldova începe să joace un rol decisiv în oprirea turcilor, devenind o „poartă a creştinătăţii”.

Plănuind pornirea luptei împotriva sultanului, într-o scrisoare adresată papei Sixt al IV-lea la 1474, Ştefan scrie: „Dăm de ştire Sanctităţii Voastre că noi, cu toată puterea pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiţi foarte, cu toată râvna şi îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creştinătate. […] Îndemnăm pe Sanctitatea Voastră ca, dimpreună cu alţi preaputernici regi şi principi, să vă daţi silinţa ca să nu fie creştinătatea năpădită de preanetrebnicii necredincioşi, iar noi nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi, să ne învrednicim a ne război”. Apoi, după marea victorie de la Vaslui asupra lui Soliman Paşa din ianuarie 1475, Ştefan trimite o scrisoare către principii Apusului înştiinţându-i despre prima sa mare biruinţă asupra oştirii trimise de sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului care, „în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea”. Însă auzind despre biruinţa lui Ştefan şi mâniindu-se foarte, „păgânul împărat” se pregătea să năvălească „cu toata puterea sa şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum; dar dacă această poartă va fi pierdută - Dumnezeu să ne ferească - atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”.

În acelaşi timp, domnul Moldovei trimite solie şi la marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, scriind de data aceasta ca unui domn „pravoslavnic” (adică „drept slăvitor”, ortodox): „Măria Voastră o ştie doar mai bine decât noi câte ţări (ortodoxe) au fost: cea grecească, şi nu una, cea sârbească, şi bulgărească […] şi bosniacă pe toate, după păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor; iar acum - adaugă Ştefan cu mare îngrijorare - turcii au trecut Marea Neagră”. „Iar în părţile acestea numai eu singur am rămas, că din două laturi este păgânătatea cea rea (adică turcii şi tătarii), iar din trei laturi, măcar că se numesc creştini, îmi sunt mai răi decât păgânii; deci mai mult nu-i mai pot răbda.”

După năvălirea imensei armate trimise de Mehmet al II-lea pentru pedepsirea Moldovei la 1476, dezamăgirea domnului Ştefan faţă de aliaţii săi creştini - care-l sprijiniseră doar cu multe vorbe meşteşugite - reiese din scrisoarea trimisă marelui Doge al Veneţiei (1477): „Acestea (e vorba de înfrângerea de la Valea Alba) nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini au să se poarte aşa cum s-au purtat. Căci deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce a păţit”. „M-au înconjurat din trei părţi şi m-au găsit singur. Gândească-se Luminăţia Voastră cu cât mă întreceau la număr. Eu, împreună cu a mea curte, am făcut ce am putut, şi s-a întâmplat cum am spus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui”. În încheiere, Ştefan notează cu aceeaşi resemnare şi realism: „Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această ţară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor”.

Biruinţă sau înfrângere, marile fapte ale lui Ştefan au fost urmate de câte o ctitorie bisericească, pecete a credinţei sale neobosite, până la sfârşitul vieţii. După dureroasa înfrângere de la Războieni când valea se albise de mulţimea trupurilor căzute (de unde numele de „Valea Albă”), povesteşte cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte că domnul Ştefan „a poruncit de au strânsu toate trupurile ce-au pierit şi au făcut movilă şi diasupra au zidit biserica”. Iar pisania bisericii face amintire: „Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni” şi „a binevoit Io Ştefan Voievod şi a zidit acest lăcaş în numele arhistrategului Mihai […] întru amintirea şi pomenirea tuturor dreptcredincioşilor creştini care au pierit aici”. Tot cronicarul Neculce povesteşte cum, după ce i-a bătut pe tătari la Lipinţi (1470) „când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-Vodă dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire”. „Şi unde au ajuns săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Pus-au şi pe tri boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi au tras, şi pe doi copii de casă. Deci unde au căzut săgeata vătavului au făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil de casă au făcut clopotniţa”. O altă frumoasă mănăstire a Moldovei, Voroneţul, a fost zidită de Ştefan în urma unei victorii prorocite de Daniil Sihastrul. Cuprins de îndoieli în faţa mulţimii duşmanului, Ştefan s-a dus la bătrânul Daniil şi aştepta smerit în faţa chiliei, pentru ca acesta „să-şi istovească ruga”. Apoi se plânse că nu-i mai poate ţine în stavilă pe duşmani: „închina-va ţara la turci, au ba?”. „Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele sfântului Gheorghe” (O samă de cuvinte).

După cum scrie Grigore Ureche, marele voievod s-a stins în ziua de 2 iulie 1504 „slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani” şi a fost îngropat cu multă jale şi plângere „ca după un părinte” la mănăstirea Putna. Chipul lui Ştefan cel Mare, „om cu păcate” dar şi icoană a biruinţei credinţei în vremuri deosebit de grele, străbate veacurile aşa cum a fost înfăţişat într-un celebru Tetraevanghel de la mănăstirea Humor: pe fond luminos aurit, domnitorul, cu plete blonde şi cu ochi albaştri, înveșmântat într-o mantie bogată roşie de brocart, cusută cu fire de aur, stă în genunchi, cu multă evlavie, dăruind Evanghelia Maicii Domnului şi pruncului Iisus, aşezaţi pe tron.


Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

Bibliografie:
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 2006
Sfânta Mănăstire Putna, „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică”, Ed. Musatinii, 2004

Sfântul voievod Ştefan cel Mare şi „poarta creştinătăţii”

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni