Adaugat la: 1 Mai 2010 Ora: 15:14

Ce este mântuirea? - întâlnire cu Preasfinţitul Marc şi părintele Jacob de la mănăstirea Cantauque

Mântuirea… Un cuvânt pe care îl auzim încontinuu în slujbele Bisericii şi despre care vorbim adesea. Felul în care înţelegem acest cuvânt ne determină în mod fundamental perspectiva asupra vieţii. Exprimarea sa în diferite limbi ne ajută să întrezărim deja acest lucru: în româneşte spun „vreau să mă mântuiesc”, accentuând astfel participarea mea activă ca persoană la procesul de mântuire; aceeaşi expresie în limba franceză, „je veux être sauvé” („vreau să fiu mântuit”), pare însă a comunica o anumită pasivitate în acest proces. „Mă mântuiesc” înseamna oare că obţin mântuirea prin propriile mele puteri? Dacă ar fi aşa, atunci ce nevoie aş mai avea de Hristos? Prin „je suis sauvé” („sunt mântuit”) înţeleg un fel de mântuire automată, în care eu nu am niciun rol?

Ce este mântuirea? - întâlnire cu Preasfinţitul Marc şi părintele Jacob de la mănăstirea Cantauque

„Tineri de toate vârstele” (1) s-au adunat pe 13 şi 14 martie la Catedrala Mitropolitană Română Sfinții Arhangheli de la Paris, la invitaţia revistei Apostolia şi a Frăţiei Nepsis Arhiepiscopie, pentru a medita asupra acestor întrebări împreună cu Preasfinţitul Marc, episcop vicar şi părintele Jacob Langhart, stareţul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu şi Sfântului Martin, din Cantauque, colaborator permanent al revistei Apostolia. Cei mai mulţi participanţi au venit din Franţa (francezi, georgieni şi români), dar şi din alte ţări ale Arhiepiscopiei (Belgia, Irlanda, Olanda), ca şi din Episcopia Italiei. O bucurie deosebită ne-au făcut cei câţiva participanţi din München şi Tübingen, membri ai Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români din Germania (ATORG), fiind prima dată când tineri din cele două Mitropolii Ortodoxe ale românilor din vestul Europei s-au întânit la o manifestare organizată de ATORG sau Nepsis.
După o scurtă introducere a Preasfinţitului, părintele Jacob, în cuvinte pline de miez ne-a antrenat într-o adevarată aventură de descoperire a vieţii creştine care a continuat cu un dialog dinamic şi dens cu cei doi invitaţi.

Deci, ce este mântuirea? Cum spunea Peasfinţitul Marc „este într-adevăr întrebarea fundamentală, singura întrebare... Este o întrebare care I s-a pus foarte des Domnului Hristos: Învăţătorule bun, ce să fac ca să mă mântuiesc, ce să fac ca să dobândesc viaţa veşnică? Iar răspunsul pe care Domnul ni-l dă nu are nimic de-a face cu morala, nu are nimic de-a face cu filosofia, ci se referă pur şi simplu la Viaţă, căci Hristos Domnul e Viaţa însăşi”. Iar părintele Jacob a continuat: „De fapt creştinismul nu e o înţelepciune de tip filosofic aşa cum sunt diferitele curente ale filosofiei antice sau taoismul, nu e nici o înţelepciune a iluminării aşa cum sunt budismul sau hinduismul; în creştinism mântuirea nu e un ritual care se face pentru a îmblânzi anumite forţe oculte – puterile divine, nici un cod a ceea ce ce este permis sau nepermis, aşa cum găsim, de exemplu, în islam. Iar chiar dacă legea morală este importantă în creştinism, ea nu este caracteristica lui esenţială, aşa cum e, de exemplu, în iudaism. Creştinismul este credinţa într-o mântuire gratuită dăruită omului de către Dumnezeu, în persoana lui Hristos cel înviat.”

De ce este nevoie de această mântuire? „În creştinism vorbim de mântuire pentru că ştim că totul e pierdut. A vorbi de mântuirea dată de Dumnezeu şi a nega, în acelaşi timp, situaţia tragică a omului, e ca şi cum am lipsi mântuirea de sensul ei, de necesitatea ei imediată. Din păcate mi se pare că aceasta este tendinţa unui anumit discurs creştin contemporan care preferă să evidenţieze pozitivul şi să ne îndemne la optimism, pentru a „prinde” mai bine: lucrurile se vor aranja, totul va fi bine. Personal, cred că acest lucru e o deviere, poate chiar o greşeală. Contemporanii noştri, mai ales tinerii, simt foarte puternic, chiar dacă oarecum confuz, tragicul existenţei: războaiele care se repetă, regimurile opresive, violenţa care domneşte peste tot, foametea, epidemiile, dragostea care e dispreţuită, inocenţa care e călcată în picioare şi, peste toate acestea, trecerea timpului, boala şi apoi moartea. Avem tendinţa de-a vrea să uităm, iar civilizaţia noastră încearcă din răsputeri să uite de tragicul existenţei. Suntem invitaţi să ne angajăm în tot felul de distracţii şi, într-un fel, putem înţelege acest lucru, căci a privi realitatea în faţă este foarte dureros. Cred că trebuie să fim conştienţi de tragicul existenţei şi al vieţii noastre. Pentru că dacă nu avem nicio problemă, atunci nici nu avem nevoie de mântuire. Astfel, dacă această conştiinţă a tragicului ne e slăbită, atunci va slăbi şi dorinţa noastră de mântuire.”

Reacţia la aceste cuvinte a fost imediată: E mântuirea condiţionată de starea căzută a lumii? Dacă omul nu ar fi păcătuit, s-ar mai fi întrupat Hristos? „Da, dar n-ar mai fi fost vorba de mântuire, ci de o împlinire a procesului de creaţie. Căci toată făptura avea menirea să fie îndumnezeită.”

De aceea, Biserica nu se poate limita la a fi o instituţie caritabilă sau un port drapel al unei ideologii de construire a unei lumi mai bune, la a fi un sponsor pentru bunăstarea materială sau succesul personal al creştinilor. Este adevărat că Mântuitorul Însuşi şi Sfinţii Apostoli au manifestat o atenţie deosebită faţă de nevoile imediate ale oamenilor – i-au vindecat pe cei neputincioşi şi le-au redat vederea orbilor – şi de aceea Biserica are datoria de a face la fel. Însă, toate aceste minuni nu au fost decât pregustări ale vindecării definitive şi integrale a omului, a mântuirii din păcat pe care a venit sa ne-o aducă Domnul Hristos, a mântuirii care nu este altceva decât anihilarea stării de separare între Dumnezeu şi om. Iar vocaţia Bisericii este să fie locul unde se petrece această vindecare, locul reîntâlnirii între Dumnezeu şi om.

Însă cum ajungem să ne împărtăşim de această vindecare? „În mod spontan ne gândim că vom realiza acest lucru ducând o viaţă cinstită şi virtuoasă, fiind oameni de treabă şi făcând fapte bune. Însă ne înşelăm amarnic. A gândi că pot să obţin mântuirea datorită faptelor mele bune e ca şi cum aş gândi că pot să merit mântuirea, că pot s-o câştig ca pe un trofeu, ca şi cum aş lua un examen. Trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca sau chiar scandaliza, felul acesta de gândire e un creştinism inversat. Sfântul Pavel o spune clar: darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinţă. Iar această credinţă nu e doar un ataşament raţional faţă de anumite idei, ci este o relaţie personală de iubire cu însăşi persoana Mântuitorului. A crede înseamnă a mă dărui total Domnului Hristos, începând de la un moment de convertire, când, în taina inimii mele, iau decizia de a fi pentru veşnicie al lui Hristos. Din acel moment, devin ucenic. Devin creştin nu pentru că aparţin unei naţii sau unei societăţi creştine, ci pentru că m-am dăruit lui Hristos. Iar cel care se dăruieşte lui Hristos, se dăruieşte Celui Viu, devine o făptură nouă, e mântuit! Da, e atât de simplu! Trebuie să îndrăznim să o spunem. De aceea e o greşeală imensă să neglijăm această mântuire care ne e la îndemâna inimii. De aceea suntem în rătăcire atunci când ne străduim să avem o viaţă cinstită, morală, virtuoasă, în loc să întreţinem această relaţie pe care Hristos ne-a permis să o avem cu El. Iar din această relaţie va rezulta o viaţă virtuoasă. Atunci credinţa va izvorî faptele bune. Căci, dacă Sfântul Pavel spune că nu faptele ne mântuiesc, apostolul Iacov se întreabă la ce foloseşte credinţa celui care fapte nu are? Căci credinţa fără fapte, moartă este. Astfel, faptele bune vor da mărturie că credinţa mea e vie.”

Când uit de chemarea la această intimitate cu Domnul Hristos, ies din cadrul mântuirii şi încep să păcătuiesc. Astfel „primul meu păcat este uitarea. Pentru a nu păcătui trebuie să-mi aduc aminte mereu de darul lui Dumnezeu, iar aceasta este este o lucrare permanentă, este modul concret de a mă pocăi, de a mă converti, de a mă întoarce la Domnul în fiecare moment al vieţii mele, fără încetare.” Dumnezeu nu îşi ia înapoi darul mântuirii, eu sunt cel care mă îndepărtez de el. Şi, întocmai ca fiul risipitor, trebuie să mă întorc la Tatăl milostiv, care îi caută pe cei păcătoşi, nu pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i îmbrăţişa, pentru a-i ierta, pentru a-i mântui. Părintele Jacob ne-a îndemnat să ne eliberăm de ideea Dumnezeului terorist, care stă mereu cu ochii pe noi şi aşteaptă să ne pedepsească la fiecare mişcare greşită. „Din momentul în care devii conştient de dragostea lui Dumnezeu pentru tine, de faptul că Dumnezeu te ia aşa cum eşti, chiar dacă eşti cel mai rău dintre toţi, cred că din acel moment toate se aşează la locul lor. Şi să nu credem cumva că această conştientizare a dragostei lui Dumnezeu deschide calea către laxism. Dragostea este extrem de exigentă, cu siguranţă aţi experimentat acest lucru în viaţa voastră”.

***

După o asemenea discuţie, masa de prânz n-a putut fi altceva decât un fel de recepţie informală în timpul căreia amândoi invitaţii s-au angajat în conversaţii – serioase şi joviale în acelaşi timp – cu participanţii, încât abia au avut timp să savureze bucatele pregătite de maicile de la Limours şi de „nepticele” din Paris şi Lille, precum şi desertul sosit tocmai de la Bruxelles.

Apoi a urmat vizita Parisului şi slujba vecerniei, continuată cu un dialog pasionant între participanţi şi părintele Jacob, care ne-a uimit prin sinceritatea şi libertatea sa în cuvânt. Distanţele şi diferenţa de vârstă au dispărut, încât la un moment dat aveam impresia că se discută ca între prieteni, despre probleme concrete ale vieţii creştine în parohie şi societate, comuniune, libertate în Biserică, ecumenism. Nu au lipsit nici controversele, nici reacţiile din partea participanţilor care nu erau chiar de aceeaşi părere cu părintele. După aproape două ore, a trebuit să oprim valul întrebărilor şi să ne aducem aminte că ne era foame. Însă atmosfera discuţiei şi subiectele intersante au făcut ca dialogul să se continue firesc şi după cină, pînă seara tîrziu, când tinerii au plecat la familiile gazdă din regiunea pariziană. Imaginea care mie personal mi-a rămas în minte, e cea a grupului de tineri stând în picioare în holul catedralei, în jurul părintelui Jacob, întrebându-l, ascultându-i răspunsurile, dar şi răspunzând ei înşişi la „provocările” sale.

Cei care au putut rămâne până a doua zi au avut posibilitatea să ia parte, după Sfânta Liturghie, la o masă rotundă improvizată care a fost presărată cu mărturii personale – printre care şi cea a părintelui stareţ care ne-a povestit drumul său către ortodoxie – ceea ce a accentuat senzaţia de întâlnire între persoane ce a caracterizat întregul sfârşit de săptămână. Probabil, impactul acestor întâlniri a fost resimţit cel mai putenic de către cei care au discutat personal cu părintele, care nu s-a menajat deloc şi a dăruit din timpul său tuturor celor care au îndrăznit să-i vorbească.

Sperăm că tot ceea ce s-a întâmplat n-a fost efectul unui entuziasm de moment, ci expresia unei dorinţe adevărate de a conştientiza şi a trăi darul mânturii: să-l primim cu mulţumire, să ne folosim de el, să nu-l uităm în vreun sertar ca pe un cadou oarecare, să nu lăsăm praful să se aşeze pe el. Şi să ne amintim în fiecare zi că „nu suntem doar oameni mântuiţi care, din acest motiv, trebuie să fim mereu recunoscători, ci că suntem de asemenea oameni care am fost mântuiţi pentru a fi noi înşine mântuitori.” Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să găsească modalitatea cea mai potrivită de a pune în practică acest lucru...

A consemnat Bogdan Grecu

Nota de subsol

(1) Cum îi plăcea să spună fostului Patriarh al României, Teoctist, când trecuse deja de vârsta de 90 de ani.

Ce este mântuirea? - întâlnire cu Preasfinţitul Marc şi părintele Jacob de la mănăstirea Cantauque

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni