Hristos a Înviat!

Odată cu acest Te Deum deschidem cu sfială cea de-a zecea ediţie a pelerinajului nostru la moaştele Sfântului Ioan Casian. Pelerinajul din anul acesta este, fără îndoială, unul de împlinire a celor nouă pelerinaje anterioare, o încununare a strădaniilor noastre din toţi aceşti ani, de când le-am început (din 2008) şi până azi. Ca în fiecare an, am pregătit şi acum, după cum m-am priceput, un cuvânt de învăţătură bazat pe moştenirea duhovnicească lăsată nouă de Sfântul Ioan Casian, pe care îl cinstim în mod special în aceste zile.

Încep cu dorinţa de a vă reaminti îndemnul Sfântului Apostol Pavel din prima sa epistolă către corinteni, care multora le poate părea surprinzător şi enigmatic, însă sunt convins că-l vom redescoperi ca fiind profund revelator pentru noi toţi, cei care ne străduim să-I urmăm lui Hristos cu credinţă: „cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi”¹. Observăm că Apostolul, în mod stăruitor, ne îndeamnă nu la ipocrizie – aşa cum poate apărea la prima vedere – ci să fim ca şi cum... ori de câte ori ne-ar putea încerca tentaţia de a-l accepta pe a avea în detrimentul lui a fi. Cu alte cuvinte, Apostolul ne spune că urcuşul nostru duhovnicesc, zidirea noastră lăuntrică, nu trebuie să ne fie împiedicată de alipirea de cele materiale şi trecătoare, ci privirea noastră ar trebui să fie mereu îndreptată spre Hristos, Mântuitorul nostru. Apostolul ne lasă să înţelegem că aceasta este condiţia autentică a oricărui creştin: de a-l asimila mereu pe a fi ca şi cum... într-o armonie perfectă cu voinţa sa, pe tot parcursul vieţii sale.

PARADOXUL BUNEI EDUCAŢII, CA PIEDICĂ A ZIDIRII LĂUNTRICE

Dar cum să împlinim aceasta? Încă de mici suntem obişnuiţi şi chiar educaţi să căutăm şi să deţinem cât mai multe lucruri şi uneori să ne străduim să strângem mici averi, să avem!... şi să nu ducem niciodată lipsă de nimic. Toate aceste obişnuinţe pot deveni însă foarte nocive pentru suflet, căci ele cresc în timp odată cu noi şi, dominându-ne, înăbuşă viaţa noastră duhovnicească². De ce mai sunt ele periculoase? Pentru că nu vom fi învăţaţi mai apoi de către nimeni să le lăsăm deoparte, decât doar dacă vom aprofunda învăţătura creştină. Hristos Domnul ne atenţionează că „viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”³ şi că este deosebit de periculos pentru sufletele noastre să ne ataşăm de cele materiale şi să ne punem încrederea în acestea mai mult decât în Dumnezeu, de la Care ne vine toată darea cea bună. De aceea şi îndemnul Apostolului este fără echivoc: să căutăm mereu să fim,nusă avem, pentru că altfel riscăm să ne pierdem atât viaţa aceasta pământească, cât mai ales pe cea veşnică. Sfinţii părinţi ne descoperă în sprijinul reuşitei noastre că suferinţa şi lipsurile, dacă ni le îngăduie Dumnezeu şi ni le asumăm, sunt, de-a lungul vieţii, mari pedagogi, pe care se cuvine să nu-i ignorăm.

În epistola sa către galateni, Apostolul Pavel adaugă la ceea ce am amintit adineaori un alt îndemn: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”⁴. Aşadar, libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o trebuie să o folosim cu multă responsabilitate, bine ştiind că suntem într-un război continuu, că adesea (în modul cel mai natural) alegem cele trupeşti în locul celor duhovniceşti şi aceste alegeri ne devin piedici spre zidirea noastră lăuntrică. Iar în alt loc, acelaşi Apostol ne descoperă: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică”⁵.

Asupra acestei învăţături, pe care o accentuează şi Sfântul Ioan Casian în repetate rânduri, aş vrea să mă opresc în cele ce urmează.

ASCEZA ASUMATĂ SAU NEVOIA BUNEI ALEGERI

Condiţia omului de după căderea în păcatul strămoşesc este marcată de neputinţe, dintre care cea mai evidentă este aceea a greutăţii cu care omul îşi poate subordona voinţa, precum mărturiseşte şi Apostolul Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”⁶. Sfântul Ioan Casian ne spune că omul „vrea să aibă curăţia corpului fără biciuirea cărnii, să câştige curăţia inimii fără truda veghei, să se îndestuleze de virtuţi duhovniceşti păstrând odihna trupului, să capete harul răbdării fără neplăcerea vreunei batjocuri, să aibă umilinţa lui Hristos fără renunţarea la onorurile lumeşti, să împace simplitatea religiei cu ambiţiile lumii acesteia, să servească lui Hristos dorind lauda şi favoarea oamenilor, să mărturisească adevărul fără să producă cea mai uşoară supărare cuiva, pe scurt, vrea să aibă bunurile viitoare, dar să nu le piardă pe cele prezente”⁷. Cu alte cuvinte, omul doreşte în mod firesc confortul material, caută mereu îndestularea şi nu este dispus spre jertfă, nici să renunţe la cele materiale pentru a le avea pe cele duhovniceşti. Ce este de făcut? Cum să facem ca cele materiale să nu pună stăpânire peste noi?

Îndemnul cel mai profund este să ne asemănăm cât mai mult cu putinţă cu Hristos, Cel care, deşi, ca Dumnezeu adevărat şi Stăpân peste toată creaţia, putea avea orice, totuşi a acceptat condiţia de a nu avea nimic al Său şi aceasta Şi-a asumat-o, pentru a ne arăta nouă, tuturor, că doar aceasta este calea pe care Îl putem urma. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine – ne spune Hristos – să se lepede de sine [...] că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?”⁸. Iar atunci când câţiva dintre ucenici doresc să-L urmeze, Hristos le spune să ia aminte că „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul”⁹ şi le recomandă mai apoi, când îi trimite la propovăduire, „să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine”¹⁰, ca nu cumva acestea să devină piedică în lucrarea pentru care au fost chemaţi şi pe care au acceptat-o cu credinţă. Domnul ne avertizează, aşadar, că adevărata stare a celui care vrea să-L urmeze nu poate fi decât una de mare cumpătare materială şi de încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fără nici o şovăire.

POSTUL ŞI RUGĂCIUNEA SUSŢIN VIAŢA ÎN HRISTOS

Cât priveşte lupta permanentă a sufletului cu trupul şi, uneori, pentru cei mai râvnitori, şi a trupului cu sufletul, aceasta se biruieşte în acelaşi fel amintit mai sus, adică doar prin cumpătare (ca metodă folosindu-ne de postul propus de Biserică) şi prin încrederea deplină în Dumnezeu (pe aceasta punând-o în mod concret în lucrare, prin rugăciune). „Fiindcă postul – spune Sf. Simeon Noul Teolog – acest medic al sufletelor noastre, obişnuieşte să domolească unuia fierbinţelile şi mişcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezeşte râvna, altuia îi curăţă mintea şi o face din nou liberă de cugetele rele [...]; postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperământul păcatului aşezat peste suflet”¹¹. „Să ne luptăm să hrănim în noi înşine prin lucrarea poruncilor focul dumnezeiesc, prin care lumina cea dumnezeiască obişnuieşte să strălucească”₁₂ şi prin rugăciune „câştigă-ţi pe Dumnezeu prieten şi nu vei avea nevoie de ajutorul omului”¹³, ne spune acelaşi părinte Simeon, şi-L „vom vedea pe Dumnezeu sălăşluind ca lumină în noi”¹⁴.

Dar oare, ca un automat, trupul potolit va lăsa sufletul să se înalţe? Cum să fii în acelaşi timp cumpătat în cele materiale şi înfocat în cele duhovniceşti, să fii măsurat mereu în cele trupeşti, dar plin de ardoare în cele sufleteşti; potolit şi cuminte trupeşte, dar entuziast în suflet; aşezat în trup, dar cu sufletul înflăcărat? Ei bine, toate acestea rămân întrebări la care orice creştin caută răspuns zi de zi, pas cu pas şi repet îndemnul Apostolului: „să se bucure ca şi cum nu s-ar bucura, să plângă ca şi cum n-ar plânge”. Pentru toate acestea, dar şi pentru multe altele, calea rămâne mereu aceeaşi: practicarea rugăciunii şi a postului.

În ceea ce priveşte controlul voinţei noastre şi referitor la această împotrivire dintre cele trupeşti şi cele sufleteşti, Sfântul Ioan Casian ne dezvăluie şi el uimitoarea înţelepciune a lui Dumnezeu, Care a rânduit ca această neputinţă, născută în noi în urma neascultării primilor oameni în Rai, să-i devină totuşi omului, în cele din urmă, foarte folositoare. Astfel, în plan practic, spune Sfântul Ioan Casian, „rezistenţa şi puterea corpului ne întârzie de la înfăptuirea celor pe care mintea noastră le-a gândit fără rost, iar uneori, urmând o stare mai lungă, fie de căinţă, fie de îndreptare, această zăbovire ne îndreaptă prin revenirea asupra gândurilor şi faptelor noastre nu îndeajuns de bine chibzuite [...]; din aceste lucruri reţinem că pentru noi nu numai că nu este vătămătoare această luptă dintre trup şi spirit, care se dă în noi, ci ne aduce chiar mult folos”¹⁵.

Să reţinem, în concluzie, faptul că slăbiciunea trupească de multe ori acoperă lăuntric un suflet puternic şi că adesea lucrurile obişnuite apar duhovniceşte în altă lumină, după cum ne învaţă şi Apostolul Pavel: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi [...] neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”¹⁶.

Să avem încredere în Dumnezeu, Cel care ne cunoaşte mai bine ca oricine şi Care este gata să ne ajute pe toate căile posibile, numai să-I dăm ocazia. El este precum tatăl din pilda fiului risipitor, neobosit stând la pândă pentru a ne zări şi a ne ieşi primul în întâmpinare, şi aceasta doar pentru că ne iubeşte. Să nu uităm, de asemenea, că Împărăţia lăuntrică a fiecăruia dintre noi este poarta de intrare în Împărăţia Cerească, în care ne invită, cu mult drag şi dor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi că doar El este uşa. Să prindem aşadar curaj şi să ne bucurăm, gândindu-ne că fiecare dintre noi este un mic fragment dintr-o comoară de negrăită bucurie cerească şi că în fiecare fragment se regăseşte taina întregului, iar semnul acestui adevăr este Învierea lui Hristos.

Protos. Simeon