Adaugat la: 1 Mai 2010 Ora: 15:14

Maica Magdalena: A-ți căuta calea cu sinceritate față de Dumnezeu

Interviu cu Maica Magdalena, Comunitatea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie -- Dublin, 24 ianuarie 2010, după Congresul Nepsis-Irlanda 2010

Maica Magdalena: A-ți căuta calea cu sinceritate față de Dumnezeu

Unii tineri au o anumită frică de a se căsători. Nu ştiu care e situaţia în alte ţări, dar unii români care au în jur de 30 de ani îşi aduc aminte cum se chinuiau părinţii lor să aibă grijă de ei datorită lipsurilor din ultimii ani ai dictaturii comuniste şi, aproape într-un mod inconştient, au luat hotărârea că nu-şi vor întemeia o familie şi nu vor avea copii înainte de a-şi face o situaţie. Şi astfel au trecut ani întregi şi mulţi dintre ei sunt încă singuri, iar unii chiar cochetează cu ideea de a merge la mănăstire. Poate fi o soluţie să trăiască singuri sau ar trebui să intre în mănăstire?

Cred că hotărârea de a intra în mănăstire nu e o decizie pe care o iei „în lipsă de ceva mai bun”, adică „din moment ce n-am găsit altceva mai bun, o să merg la mănăstire”. Orice om care are o chemare veritabilă pentru monahism ştie şi simte lăuntric că nu doreşte nimic altceva decât să intre în mănăstire. Dacă ne uităm la slujba ortodoxă de tundere în monahism vedem că ea menţionează patru voturi monahale care, cel puţin atunci când sunt privite din exterior, par să implice o anumită jertfă. Bineînţeles, e un act pe care-l faci din toată inima, încât de fapt nu-i nicio jertfă, dar dacă ne oprim doar asupra cuvintelor, pare o jertfă: să nu ai banii tăi; ascultarea - să renunţi la voia proprie; lipsa relaţiilor conjugale (castitatea); şi statornicia - să rămâi toată viaţa în acelaşi loc. Dar în afară de aceste voturi, care de fapt au un conţinut pozitiv, cred că de şapte sau de opt ori apare întrebarea: „Ai venit aici de bună voie?” „De ce ai venit aici?” - „Pentru că doresc o viaţă ascetică.” „Te-a forţat cineva să vii?” - „Nu părinte.” Foarfecele pentru tundere e pus pe Evanghelie, iar preotul care face slujba îi spune candidatului: „Dă-mi foarfecele.” Apoi preotul pune foarfecele înapoi pe Evenghelie şi spune din nou „Dă-mi foarfecele”. De trei ori. Cu alte cuvinte, intrarea în monahism e de bună voie. E aproape opusul a ceea ce se întâmplă la hirotonie, la care candidatul la preoţie este „târât” la altar ca să fie clar că hirotonia nu e ambiţia lui, ci voia Bisericii, a poporului şi a episcopului şi că el acceptă acest lucru ca pe voia lui Dumnezeu, ca pe o formă de slujire. Un pelerin a mers odată la un duhovnic din Rusia şi l-a întrebat: „Părinte, îmi recomandaţi să intru în monahism?” El a spus „Nu”. „Ce vreţi să spuneţi? Nu credeţi că monahismul e o cale bună?” Iar el a răspuns: „Ba da, am trăit eu însumi în mănăstire timp de 40 de ani. Dar dacă ai fi chemat să fii călugăr, ai bate deja la uşă de trei zile cerând să fii lăsat să intri.” Şi cred că dacă nu ai acest fel de - aş îndrăzni să spun - entuziasm, atunci nu ai nici râvnă, nici inspiraţie suficientă pentru viaţa monahală. Dacă cineva a ales să trăiască singur, e alegerea sa. Dacă cineva e singur pentru că încă nu şi-a găsit nici chemarea spre monahism, nici o persoană cu care să-şi împartă viaţa, atunci e o chestiune de răbdare şi rugăciune: „Arată-mi calea pe care voi merge” şi/sau „Găseşte-mi pe cineva împreună cu care să Te pot sluji şi să întemeiez o familie creştină.”

Duhovnicii spun adeseori: e ok să trăieşti singur, dar omul singur îşi face voia cam tot timpul pentru că are stilul său de viaţă, tabieturile lui, n-are nici o familie care să-l „deranjeze”, nici pe cineva de care să facă ascultare 24 de ore pe zi. Şi astfel pot creşte în tine anumite patimi care chiar te pot stăpâni fără ca măcar să-ţi dai seama.

Sunt de acord, în sensul că e mai bine să trăieşti dragostea într-o anumită formă de comunitate, fie că e vorba de viaţa de familie sau de viaţa de obşte în mănăstire. Chiar şi pustnicii sunt sfătuiţi să înceapă cu viaţa de obşte înainte de a se retrage în pustie. Dacă trăieşti singur nu-ţi poţi da seama că eşti arţăgos sau lipsit de răbdare sau obişnuit să faci doar propria ta voie în asemenea măsură încât anumite obiceiuri ale celuilalt te-ar scoate din sărite. De aceea imaginea prin care se descrie uneori viaţa în comunitate este cea a unor pietre ascuţite care-şi netezesc colţurile frecându-se una de alta. Şi, fără discuţie, cei singuri sunt supuşi acestui risc, dar câteodată nu ai de ales. Dacă trăieşti singur, atunci trebuie să fii atent în permanenţă la acest egoism. De asemenea, pentru că ai mai mult timp şi energie şi posibilitatea de a te implica în diverse activităţi, ai putea să fii util în parohie într-un fel în care părinţii ocupaţi cu creşterea copiilor nu o pot face şi să-ţi oferi timpul şi energia pentru a-i ajuta pe cei mai ocupaţi decât tine. De exemplu, uneori le sugerez celor singuri să se ofere să stea cu copiii mici pentru ca părinţii acestora să poată merge la slujbe; sau să se implice în organizarea de care fiecare parohie are nevoie, etc. De aseemenea îşi pot oferi timpul pentru a face muncă voluntară în comunitate.

Însă câteodată cei singuri se simt obosiţi de-a trăi şi de-a se simţi singuri şi nu găsesc energie pentru a se implica în viaţa parohiei. Există vreo cale de ieşire?

Cred că atunci când simţim lipsa inspiraţiei, trebuie să ne rugăm să ieşim din această stare. Patima trândăviei sau a plictiselii (akediei) îi poate ataca şi pe cei care au familie, care au copii, pe monahi sau pe monahii: lipsa râvnei de a-i ajuta pe alţii şi aşa mai departe. Trebuie să luptăm împotriva ei prin rugăciune, iar uneori trebuie să luptăm începând o activitate folositoare altora chiar dacă nu avem niciun chef de aşa ceva sau nu ne simţim deloc motivaţi. Acest lucru se poate întâmpla şi în mănăstire şi în familie: te simţi frânt şi nu ai chef să faci mâncare copiilor, dar începi totuşi să pregăteşti ceva, fără dragoste, şi dragostea vine pe parcurs; sau te simţi foarte obosit ca să te scoli să mergi la priveghere sau să primeşti pelerinii dar o faci, indiferent de ceea ce simţi, şi dragostea vine; uneori din exterior spre interior.

Deci, e cumva un act de voinţă...

Uneori da!

Dar nu e vorba aici de ipocrizie, din moment ce faci ceea ce nu simţi?

Ai putea-o numi ipocrizie, în sensul că nu eşti întru totul sincer. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că o anumită formă de ipocrizie, chiar de neadevăr, e necesară în viaţa creştină. Dacă aş fi tot timpul sincer, mi-aş manifesta oare dezgustul faţă de cineva de fiecare dată când simt acest lucru? Nu, nu o fac, ci zâmbesc, îmi manifest dragostea. Cel puţin o parte din mine, faţa mea, e iubitoare într-o anumită măsură, chiar dacă inima nu iubeşte îndeajuns. Dacă n-aş face aşa, i-aş forţa pe ceilalţi să-mi suporte patimile de dragul aşa numitei sincerităţi. Mai bine să fiu împărţit în două decât să fiu întru totul rău.

Dar nu există cumva riscul ca acest lucru să se transforme într-un fel de politeţe rece şi distantă: un zâmbet şi o vorbă bună pentru fiecare, mesajul fiind, de fapt: „Nu vreau să am de-a face cu tine, nici cu necazurile tale, dar zâmbesc, vorbesc frumos... şi astfel am o atitudine iubitoare.”

E clar că dragostea aceasta nu e decât de suprafaţă şi acest lucrul ar trebui să reprezinte o problemă de conştiinţă, de rugăciune şi de spovedanie. Dar e totuşi mai bine ca această dragoste de suprafaţă să pătrundă mai în adânc decât ca indiferenţa dinăuntru să iasă şi să se reflecte până şi pe chip, căci asta i-ar putea răni şi mai mult pe cei din jur.

Deci trebuie să lucrăm la integrarea acestei dragoste de suprafaţă...

Da!

Spuneaţi că în starea de descurajare şi oboseală, soluţia este să te rogi şi în rugăciune să prinzi putere. Dar câteodată oamenii sunt obosiţi până şi să se roage... Această oboseală îi face să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un supraveghetor care le urmăreşte fiecare mişcare... Şi nu le vine deloc să se roage unui asemenea Dumnezeu. Le vine să se revolte şi să-i spună lui Dumnezeu: „Priveşte! Mă războiesc cu Tine! Te ignor şi pe Tine, ignor şi cuvintele Tale!”

Nu prea putem să fugim de Dumnezeu pretinzând că ne-am supărat pe El. Ar fi mai bine să-l înfruntăm pe Dumnezeu în rugăciune, chiar dacă ea începe cam aşa: „Doamne, vezi cât de puţin vreau să mă rog Ţie, dar chiar şi-aşa, ai milă de mine. Doamne, iartă-mi împietrirea inimii!” Sau chiar mai mult, din moment ce-ai folosit cuvântul „revoltă”, cel puţin să ne revoltăm într-un mod care-I permite lui Dumnezeu să spună şi El ceva, să nu ne plângem doar împotriva Lui fără să-i dăm şansa să se apere. Astfel, ne putem ruga în cuvintele Psalmilor: „Doamne, de ce eşti atât de departe de mine? Doamne, de ce numai păcătoşilor le merge bine în viaţă? Doamne, de ce m-ai părăsit? Doamne, de ce mi-e inima atât de tulburată?” Să-i dăm lui Dumnezeu şansa să ne mângâie şi să ne răspundă.

Deci, e bine să-l luăm la întrebări pe Dumnezeu?

E puţin riscant să răspundem „da” şi să încurajăm acest lucru. Într-o relaţie veritabilă cu Dumnezeu, întrebările ar trebui să apară firesc. Acei care-L cunosc bine pe Dumnezeu, dobândesc încredere în Pronia Sa, indiferent de ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă. Să spunem deci că e mai bine să-l luăm la întrebări pe Dumnezeu decât să-l izgonim din viaţa noastră.

Dar cum ne priveşte El în aceste momente? Câteodată avem senzaţia că se mânie pe noi, că ne priveşte într-un fel cu care n-am vrea s-avem de-a face...

Da, nu ne simţim tot timpul în largul nostru cu Dumnezeu şi, cum spune Scriptura, uneori conştiinţa ne linişteşte, dar alteori ne acuză. Iar câteodată prezenţa luminii ne face să vedem murdăria şi să devenim conştienţi de întuneric. Dar cred că o falsă liniştire nu ne-ar mângâia cu adevărat. Este mai bine să privim realitatea în faţă, dar să nu fim niciodată confruntaţi cu mânia lui Dumnezeu într-o asemenea măsură încât să ajungem să nu mai credem în dragostea Lui. Dacă frica noastră de Dumnezeu ajunge la un asemenea punct, înseamnă că ceea ce credem despre mînia lui Dumnezeu devine cumva o minciună diabolică. Uneori aceste minciuni pot fi prezentate sub forma unor jumătăţi de adevăr, pentru că, da, e adevărat că Dumnezeu se mânie câteodată. Însă, pe de altă parte, El nu încetează niciodată să ne iubească. Sfântul Ioan Scărarul spune un cuvânt foarte pătrunzător: uneori minciuna diabolică apare atunci când suntem pe punctul de a păcătui iar diavolii ne şoptesc fără încetare cuvinte despre dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. Un cuvânt foarte pătrunzător! Cu alte cuvinte, trebuie să fim tot timpul convinşi de faptul că Dumnezeu ne iubeşte la fel cum trebuie să fim convinşi că Dumnezeu e Adevăr şi dacă ceva în mine e fals sau distorsionat, se va arăta în lumina Adevărului. Ar trebui să fim recunoscători pentru acest lucru în acelaşi fel în care e mai bine să mergem la doctor când ne-am rănit decât să pretindem că nu avem nimic până când rana a ajuns să se cangreneze. Duhovniceşte vorbind, bineînţeles că Dumnezeu poate să vindece chiar şi „cangrenele”, dar e mai bine să nu lăsăm ca lucrurile să ajungă să fie atât de grave.

Vreţi să spuneţi că sentimentul că Dumnezeu Se mânie pe noi e de fapt percepţia noastră, care e distorsionată?

Nu, cred că uneori e un semnal autentic de la Dumnezeu care ne avertizează că e nemulţumit dintr-un anumit motiv şi ne provoacă conştiinţa. Putem să ne rugăm, „Ajută-mă să-mi văd păcatele ca să mă pot pocăi”; „Iartă-mi păcatele, şi cele ştiute şi cele neştiute”. Ceea ce e distorsionat e sentimentul mâniei lui Dumnezeu care devine atât de puternic încât ajung să neg faptul că El mă iubeşte. Niciodată nu ar trebui să ne lăsăm cuprinşi de o asemenea deznădejde, ci ar trebui să avem tot timpul nădejde în dragostea Sa.

Interviu realizat de Bogdan Grecu
Text © Sister Magdalen

Maica Magdalena: A-ți căuta calea cu sinceritate față de Dumnezeu

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni