Continuăm jurnalul de călătorie consemnat pe marginea unui pelerinaj al Mitro­poliei noastre în Ţara Sfântă, ce a avut loc în luna noiembrie 2016 şi la care au participat clerici şi credincioşi ortodocşi români din multe ţări europene, din Ita­lia până în Spania şi Marea Britanie, din România şi Statele Unite ale Americii. Ne-am apropiat de Ierusalimul pământesc, chip al celui ceresc. Istoria mântuirii este ac­tualizată aici, în Ierusalim, mai mult decât în orice alt loc de pe pământ, Ierusalimul fiind impregnat de prezenţa pătimitoare şi mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul.

Ne-am oprit pe colina din faţa Porţii de Aur. Peisajul strălucitor, o combinaţie de lumină, piatră albă şi auriul Domului Stâncii, este unic şi te duce cu gândul la încântarea ucenicilor atunci când i-au vorbit Învăţătorului despre măreţia şi frumuseţea Ierusalimului din timpul lor, acum o replică smerită a cetăţii făcute una cu pământul de romani în anul 70 d.Hr.

Cetatea, cu ziduri vechi, medievale, din vremea ocupaţiei otomane, şi şapte porţi, plus încă una zidită de turci (Poarta de Aur), cea din faţa mormintelor evreilor care încă îl mai aşteaptă pe Mesia să intre triumfător în Ierusalim, este unică în toată lumea prin înfăţişarea ei de altădată. În concentrarea încrâncenată a neamurilor monoteiste, care se luptă pentru fiecare palmă de „pământ sfânt”, care nu se vinde (evreii ca să recupereze cele de odi­nioară, arabii ca să păstreze ce au cucerit, iar creştinii ca să supravieţuiască strâmtoraţi şi de unii, şi de alţii), mulţi uită că pentru a intra în Ierusalimul cel de sus vor trebui pro­babil să renunţe la cel de jos.

În cele ce urmează, voi încerca să sur­prind câteva amănunte legate de unele lo­curi la care ne-am recules şi închinat. Ne-am oprit mai întâi pe colina Muntelui Măslinilor, la biserica Dominus Flevit, care aminteşte de suspinul lui Iisus pentru soarta Ierusalimului necredincios. Când Se retrăgea în rugăciu­ne, Iisus trecea pârâul Chedron pentru a Se ruga în linişte în Grădina Ghetsimani, aco­lo unde S-a şi lăsat prins de cei care au căzut cu faţa la pământ înaintea maiestăţii Sale. Hristos S-a dat pe Sine de bunăvoie în mâna lor, El comanda tot ce se întâmpla, spunân- du-le slujbaşilor Templului şi apostolilor ce să facă, iar gloatei iudeilor să-i lase pe apos­toli să plece.

În Grădina Ghetsimani exista o grotă în care se crede ca Iisus S-a retras cu aposto­lii înainte de patima Sa şi unde, mai înain­te, S-ar fi întâlnit în taină cu Nicodim, atunci când i-a vorbit acestuia despre naşterea din nou, din apă şi din duh (In 3).

Hristos a cinat cu ucenicii în foişorul cel de sus al casei lui Ioan Marcu, în Muntele Sionului. Conform unor mărturii timpurii, în locul actual de pelerinaj ar fi existat o bi­serică creştină încă din secolul al II-lea. Acolo Iisus le-a fost gazdă ucenicilor aşa cum ne este gazdă şi nouă la fiecare litur­ghie. În acelaşi loc, conform tradiţiei, Petru s-a lepădat de Hristos şi Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor.

Facem un salt peste mai multe obiecti­ve vizitate pentru a ne opri acum în centrul Ierusalimului, al Ţării Sfinte şi al lumii, la biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii (Anastasis).În jurul mormântului Mântu­itorului, care era săpat în stâncă şi la vre­mea respectivă se afla în afara cetăţii, s-a construit o primă biserică măreaţă de că­tre Sfântul Împărat Constantin şi mama sa, Elena, cea care a excavat locul după aproa­pe trei secole de la răstignirea Domnului şi a aflat, pe locul unor cisterne antice, cru­cea Răstignirii. În cripta bisericii actuale se află o frumoasă biserică armeană, şi aici se crede că Sfânta Elena a găsit Sfânta Cruce din care se păstrează o parte considerabilă la mănăstirea athonită Xiropotamu. La bi­serica mare, construită de aceasta, s-au adă­ugat în timp construcţii adiacente, până când un sultan a distrus-o complet la înce­putul secolului al XI-lea. Se pare că printr-o minune mormântul Domnului, acope­rit de dărâmături, a rămas intact. Biserica Sfântului Mormânt va fi reconstruită de că­tre cruciaţi spre sfârşitul aceluiaşi secol XI, de atunci şi până astăzi adăugându-se dife­rite edificii interioare. Biserica este acum în proces de restaurare completă.

Am slujit la altarul Golgotei, împreu­nă cu un mitropolit grec, liturghia de la miezul nopţii. Personal, am simţit, ca şi cu mulţi ani în urmă, când m-am aflat pentru prima dată la Ierusalim, o pace covârşitoare şi un nor haric învăluitor în care păream că plutim. Am fost binecuvântaţi şi de cântă­rile de la strană ale unui monah protopsalt bătrân şi ale faimoasei interprete de muzi­că bizantină, smerita monahie Mariam (Skorda).

Diferenţa dintre bărbaţi şi femei, atât de problematică uneori în biserici, şi mai ales pentru creştinii apuseni, dispare la Sfântul Mormânt. În capela Golgotei, neexistând catapeteasmă, femeile au acces până la Sfânta Masă, iar în Sfântul Mormânt, unde se săvârşeşte şi liturghia, intrăm toţi, fără de­osebire, pentru închinare.

Ne-am închinat la mormântul Domnului şi am zăbovit o clipă contemplând lumina candelei aprinse în fiecare an de focul dumnezeiesc trimis din cer. După numirea patriarhului latin de Ierusalim de către cruciaţi, lu­mina sfântă nu s-a mai coborât de Paşte. De atunci şi până astăzi, Sfânta Lumină a fost lăsată „în gri­ja” ortodocşilor şi se coboară în fi­ecare an în sâmbăta Paştilor. O mi­nune recurentă şi cutremurătoare a întregii lumi pentru cei care au ochi să o vadă, minte să o pricea­pă şi inimă să o primească.

Cred că acest pelerinaj a avut pentru fiecare valenţe personale. Hristos, sfinţii şi personajele biblice ne-au vorbit prin locuri, prin imagini şi prin cuvintele isto­riei lor vii. A fost un pelerinaj memorabil, care a îmbinat plăcut frumuseţea locurilor cu explicaţiile biblice si bucuriile omeneşti bine­cuvântate, incluzând aici soarele, marea şi locurile frumoase, odih­nitoare, pline de pace, şi care ne-au stârnit setea de taină spre împlinirea chemării noastre la sfinţenie, la adevăr şi înţelepciune.

Mulţumim Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif pentru prezenţa sa reconfortantă, ca întotdeau­na, părintelui profesor Vasile Mihoc, de la care am învăţat foarte multe lucruri şi în afara cunoştinţelor biblice (te uiţi cu drag la un om care are 13 copii şi 31 de nepoţi şi se ţine la vârful cercetărilor nou şi vechi testamentare, plin de umor şi glume bune, gus­tate din plin de grupul pelerinilor), conducătorilor de grup, părintele Mihai Novacovschi şi diaconul Cezar Milea, şi, nu în ultimul rând, diaconului Bogdan Grecu, care ne-a asigurat un program duhovnicesc echilibrat, interesant şi inedit. Slavă lui Dumnezeu, Celui Care ne-a arătat slava Sa în pământul Său cel sfânt!

Dorul de a reveni la locurile sfinte este deja o re­alitate!

Pr. Liviu Barbu, parohia „Sf. Mc. Filoteia si Cuv. Beda Venerabilul", Norwich, Marea Britanie