Biserica, Trup al lui Hristos, este comunitatea celor care mărturisesc pe Dum­nezeu în Sfânta Treime, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi par­ticipă la viaţa comunională prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice¹. Din aceste afirmaţii înţelegem că principalul criteriu pe care Biserica îl asumă în manifestarea ei este cel al unităţii, exprimată atât la nivelul mărturisirii de credinţă, cât şi la cel al slujirii liturgice şi al rânduielilor canonice.

Sfântul Ignatie al Antiohiei, unul dintre Părinţii apostolici, arată marea responsabili­tate pe care o are credinciosul în raportarea lui la unitatea Bisericii, prin comuniunea cu episcopul şi clerul care se află în jurul acestuia². La rândul său, episcopul are responsabi­litatea manifestării legăturii cu Biserica întreagă, prin aşezarea pe aceeaşi cale, calea în Hristos, astfel încât Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie slăvit în bună înţelegere³. Putem spune astfel, fără ezitare, că manifestarea sinodalităţii este şi expresia esenţei Bisericii de a fio prelungire a prezenţei lui Hristos în umanitate⁴. Din această perspectivă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că denumirea Bisericii este „sinod”⁵.

FELURILE SINOADELOR

Pornind de la modelul Sinodului din Ierusalim menţionat în Faptele Apostolilor, ca­pitolul 15, s-a dezvoltat conştiinţa nevoii de manifestare a coresponsabilităţii celor puşi în fruntea comunităţilor, atât pentru păstrarea nealterată a învăţăturii de credinţă, cât şi pentru păstrarea bunei rânduieli. În secolele II-III, izvoarele mărturisesc despre reuniuni sinodale, în primul rând cu ocazia alegerii episcopilor⁶ sau pentru judecată. Atunci când un episcop era ales de episcopii din vecinătate, exista convingerea că el este ales nu de un colegiu oarecare al episcopilor, ci de Biserica întreagă.

Canonul 37 apostolic arată că Sinodul episcopilor trebuie să se întrunească de două ori pe an, pentru a cerceta învăţătura de credinţă şi a rezolva problemele cu care se confruntă Biserica. Având în vedere că rân­duielile apostolice sunt mărturia învăţăturilor transmise în Biserică din perioada aposto­lică până în secolul IV, ele reprezintă un te­zaur de elemente apostolice. Atunci când canonul apostolic afirmă că este necesar să se întrunească sinodul episcopilor, trebuie să se înţeleagă că a fost stabilită obligaţia tu­turor episcopilor ce au posibilitatea de a se întruni să o facă, pentru manifestarea co­muniunii şi coresponsabilităţii.

Canonul 5 al Sinodului I ecumenic pune în evidenţă mai desluşit faptul că episcopii sunt solidari în ceea ce priveşte responsabi­litatea faţă de rânduiala din Biserică şi că Sinodul este cel care are competenţa de a con­firma hotărârile pe care un episcop le dă sau de a cerceta problemele care pot să apară în­tre clerici şi episcopi. Pentru aceasta, s-a socotit că este bine să aibă loc sinoade în fi­ecare an, de două ori pe an, în fiecare epar­hie (mitropolie), pentru ca obstea tuturor epi­scopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel...”.

Odată cu organizarea Imperiului Roman în provincii, apare un context de structurare a sinodalităţii la nivel regional şi, după cum ne arată canonul 9 Antiohia, în procesul de consolidare a sinodalităţii la acest nivel, un aspect important îl ocupă oportunitatea pe care o prezintă organizarea teritorială a imperiului, capitala provinciei fiind un loc spre care converg preocupările tuturor dem­nitarilor din acea regiune.

Biserica nu a organizat sinoade regiona­le pentru a fărâmiţa organizarea bisericeas­că, ci pentru a facilita comuniunea şi comu­nicarea, ţinând cont de condiţiile efective pe care contextul geopolitic le punea la dispoziţie. Canonul 5 Sardica arată că epi­scopii din vecinătatea provinciei sunt implicaţi în procedura de apel la judecata care a condamnat un episcop, iar canonul 6 Sardica arată că episcopul mitropoliei tre­buie să fie ales cu implicarea episcopilor din vecinătatea provinciei.

Astfel, putem constata de foarte timpu­riu constituirea unor sinoade supraprovinciale care au primit denumirea de sinoade locale sau regionale ori, atunci când a fost vorba de întrunirea episcopilor unui neam, sinoade naţionale.

Începând cu perioada constantiniană a apărut şi oportunitatea de a reuni episcopii din lumea întreagă, cu sprijinul infrastructu­rii puse la dispoziţie de către autoritatea im­perială. Astfel a fost convocat Sinodul de la Niceea din 325, ca sinod general, iar acest tip de sinod era numit Mare, prin raportare la celelalte care aveau o talie mai restrânsă.

Odată cu asumarea religiei creştine ca religie de stat (380 d. Hr.), pornind de la modelul oferit de Sinodul I ecumenic, împăraţii s-au considerat responsabili de organizarea sinodală generală. Această competenţă imperială nu avea o natură ecle- zială, ci era pur şi simplu o luare în consi­derare în mod realist a contextului în care Biserica se manifestă.

În cadrul procesului de structurare a or­ganizării sinodale, un sinod era recunoscut ca fiind Mare prin modul în care fusese con­vocat, dar cât de mare era el de fapt era sta­bilit de un alt sinod care îndeplinea rolul de receptare. Astfel, sinodul de la Sardica, deşi convocat ca un sinod general, a fost recep­tat în timp ca un Sinod local, iar Sinodul III ecumenic, convocat ca un sinod local, a fost receptat ca sinod general. Adevărata Mărime a Sinodului nu a fost dată de numărul participanţilor şi de aria geografică acope­rită, ci de importanţa deciziilor şi de modul în care acestea au fost receptate de către Biserică, iar încadrarea unui sinod într-o ca­tegorie sau alta a fost dată de conştiinţa bi­sericească manifestată sinodal.

SINODALITATEA - CADRUL DE REZOLVARE A TUTUROR PROBLEMELOR CARE POT SĂ APARĂ ÎN BISERICĂ

Aşa cum mărturiseşte Tradiţia canonică, sinodul este cadrul pe care Biserica îl creea­ză pentru a rezolva toate problemele care in­tervin în viaţa de zi cu zi, atât la nivel doctri­nar, cât şi la nivelul asumării rânduielilor. Sinodalitatea este şi un sistem canonic prin care Biserica este apărată în faţa tendinţelor schismatice. Canonul 19 de la Sinodul IV ecumenic este deosebit de clar în ceea ce priveşte rigoarea cu care a fost încadrată or­ganizarea sinodală, arătând că slăbirea ma­nifestării sinodale este pricină pentru ampli­ficarea problemelor. El afirmă: „A ajuns la urechile noastre faptul că în eparhii nu au loc sinoadele episcopilor cele stabilite canonic şi, din această cauză, sunt neglijate multe din­tre chestiunile bisericeşti care necesită o în­dreptare. De aceea, sfântul Sinod a hotărât, conform canoanelor Sfinţilor Părinţi, ca episco­pii din fiecare eparhie să se întrunească de două ori pe an, acolo unde ar aproba episcopul mi­tropoliei, şi să îndrepteze fiecare problemă care se iveşte. Iar episcopii care, rămânând în pro­priile lor oraşe şi trăind în stare de sănăta­te, fiind şi liberi de orice angajament inevi­tabil şi necesar, şi totuşi nu participă, să fie mustraţi în chip frăţesc ”.

Aceste precizări sunt de fapt o reiterare a prevederilor Canonului 20 Antiohia, care spune: „S-a hotărât că este bine ca pentru trebuinţele bisericeşti şi pentru rezolvarea con­troverselor să se ţină în fiecare eparhie sinoa- de ale episcopilor de două ori pe an”.

Canonul 8 al Sinodului VI ecumenic întăreşte toate prevederile Tradiţiei canoni­ce, arătând înţelegere faţă de dificultăţile de ordin practic şi contextual ce ar putea să apară, dar subliniind că participarea la co­muniunea sinodală este o obligaţie funda­mentală. În acelaşi timp, canonul arată că în manifestarea sinodalităţii trebuie să se ţină cont de contextul efectiv în care un si­nod se poate întruni şi că ritmicitatea sino­dului trebuie să fie stabilită de cel căruia i-a fost conferită misunea de a fi vector de uni­tate, primatul. Boicotarea participării la ma­nifestarea sinodală este considerată ca fiind un act vrednic de mustrare.

În concluzie, putem afirma că Biserica a asumat sinodalitatea, de la începuturile organizării ei, ca un cadru de manifestare a comuniunii, pornind de la modelul oferit de Sinodul apostolic. Chiar dacă, aşa cum arată canonul 37 apostolic, toţi episcopii care pot trebuie să se întrunească periodic, în principiu de două ori pe an, pentru a re­zolva toate problemele cu care se confrun­tă Biserica, datorită contextului geopolitic au fost organizate în timp sinoade provin­ciale sau naţionale, sinoade regionale şi sinoade generale. Sinoadele supraregionale erau considerate ca Mari Sinoade şi ele pu­teau fi receptate ca Sinoade Ecumenice sau Sinoade Locale, în funcţie de modul în care erau privite deciziile luate în timpul acesto­ra şi importanţa lor pentru viaţa bisericeas­că. Competenţa de a evalua mărimea unui Sinod revine tot manifestării sinodale, fiind vorba de un proces prin care este exprimat consensul eclezial.

Din elementele prezentate mai sus con­siderăm că poate fi dedus fără echivoc faptul că Sinodul din Creta este un Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii, reunind reprezentanţi ai Sfintelor Sinoade din Bisericile autocefale. După închiderea lucrărilor, el a intrat în faza de receptare, iar un viitor Sfânt şi Mare Sinod va avea competenţa de a se pronunţa asupra calităţii documentelor rezultate şi asupra im­pactului acestora pentru viaţa Bisericii.

Pr. Conf. Patriciu VLAICU