Adaugat la: 1 Mai 2010 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (mai 2010)

Duhul celor care se tem de Domnul va fi viu, pentru că nădejdea lor este spre a se mântui. Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic; el nu tremură, căci Dumnezeu este nădejdea lui. Fericit este sufletul celui care se teme de Domnul. Şi în cine se reazemă şi cine este întărirea lui? Ochii Domnului peste cei care Îl iubesc; scut puternic şi întărire vajnică este Domnul.

Adăpost împotriva vântului din deşert, umbră împotriva arşiţei de la amiază, ocrotire împotriva piedicilor, asigurare împotriva căderilor. El înalţă sufletul şi luminează ochii, dând vindecare, viaţă şi binecuvântare.

Ecclesiasticul, XXXIV, 13-19

Povestea Avva Nichita despre doi fraţi care s-au hotărât să locuiască împreună. Şi a socotit unul întru sine: „Orice va voi fratele meu, aceea am să fac”. Asemenea şi fratele celălalt şi-a propus să facă voia fratelui său. Şi au trăit ani mulţi împreună, în bună înţelegere. Dar văzând vrăjmaşul aceasta, s-a hotărât să-i despartă; şi stând în tindă, se arătă unuia ca un porumbel, iar altuia ca o cioară. Şi a zis unul dintre fraţi: „vezi porumbelul acesta?” Răspuns-a celălalt: „cioară este!” Şi au început a se certa, ajungând chiar să se bată până la sânge, spre marea bucurie a vrăjmaşului. Şi s-au despărţit.

Iar după trei zile, revenindu-şi în fire, cunoscând războiul vrăjmaşului, au rămas până la sfârşit nedespărţiţi.

Avva Nichita, Patericul egiptean

Între Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală.

Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă. Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru - care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beauvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Pr. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

… „s-a îngropat în activitate”. Situaţia aceasta trebuie evitată. Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci „eu”-l umple întreaga realitate. Atunci începe prăbuşirea.

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete - toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” - „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite”. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte.

Pr. Alexander Schmemann, Jurnal

Selecţia textelor: Daniel Chira (Londra)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni