Trăim într-un veac al răspândirii în cele din afară, al fărâmiţării vieţii şi al înstrăinării de noi înşine, pentru că omul modern îşi ignoră propria inimă, în care se concentrează toată umanitatea şi de care depinde echilibrul sufletesc şi pacea lăuntrică. Constatăm cu durere că, pe măsură ce ştiinţa şi tehnica progresează uluitor, în aceeaşi măsură cultura inimii, a comuniunii şi a relaţiilor dintre oameni se degradează, spre marea lor nefericire. Este rolul primordial al Bisericii de a-i ajuta pe oameni să-şi redescopere propria lor fire sau inima. Aceasta este, mai cu seamă, datoria noastră, a ortodocşilor, care avem o spiritualitate prin excelenţă mistică! Dar câţi dintre ortodocşi cunosc şi trăiesc propria lor spiritualitate? Câţi au auzit de isihasm sau câţi practică cu adevărat „rugăciunea lui Iisus”? Sau cel puţin ştiu că orice rugăciune sau slujbă trebuie interiorizată. Din păcate, această comoară rămâne ascunsă pentru cei mai mulţi. Totuşi Tradiţia liturgică şi duhovnicească a Bisericii este la îndemâna tuturor, iar cei ce fac un efort de interiorizare pot să descopere bogăţia inepuizabilă a spiritualităţii ortodoxe ca viaţă în Hristos şi ca viaţă în Duhul Sfânt. Pentru aceea, slujitorii Sfintelor Altare trebuie să vină în ajutorul credincioşilor şi să încurajeze o viaţă liturgică autentică, ştiind că toate comorile Ortodoxiei se ascund în rugăciunea publică a Bisericii.

Este datoria primordială a episcopului, ca cel ce prezidează orice sinaxă euharistică şi, în general, orice sinaxă liturgică din eparhia sa, să insiste mereu pe interiorizarea fiecărui act liturgic. Pentru că de felul cum trăim Liturghia şi ne rugăm depinde şi angajarea noastră în cele din afară.

Demnitatea episcopului, ca a oricărui botezat, vine din botezul său, care îi conferă gratuit toate darurile (1 Corinteni 1, 5-7). Ea este harismatică, pentru că atât mărturisirea dreptei credinţe, cât şi trăirea ei prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu depind în tot momentul de harul Duhului Sfânt. După Sfântul Simeon Noul Teolog, nu ne putem numi cu adevărat creştini dacă nu experimentăm în chipul cel mai real darurile primite la botez, viaţa creştină fiind actualizarea continuă a botezului. Tot astfel putem spune că nu suntem episcopi sau preoți decât în măsura în care actualizăm sau facem cele pentru care am primit puterea prin Taina Hirotoniei, adică în măsura în care împlinim cele ce ţin de preoţie sau de arhierie. Altfel harul se retrage sau, şi mai grav, ni se face pricină de osândă pentru că-i împiedicăm lucrarea.

Episcopul este moştenitor special al harului apostolic (cf. Efeseni 4, 7-16; 1 Timotei 4, 14). Numai episcopii au succesiunea apostolică, nu şi preoţii, care fac totul din delegaţia episcopului. Totuşi, episcopul nu monopolizează harul, ci îl exercită în mod special. El are tot harul şi toată vocaţia de Păstor, de Învăţător, de Îndrumător…, dar atât harul cât şi vocaţia episcopală decurg din poruncile lui Hristos date apostolilor. Cu deosebire, propovăduirea Evangheliei, a dreptei credinţe, dar nu „numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt” (1 Tesaloniceni 1, 5), adică prin exemplul personal, este expresia conştiinţei Bisericii şi a harismei misionare a episcopului, succesor al apostolilor.

Episcopul este chipul lui Hristos, ca şi al Tatălui şi al Duhului. Acest statut iconologic explică faptul că onorurile date episcopului nu se referă la persoana sa, ci la slujirea sau ministerul său. Sfântul Ignatie al Antiohiei dezvoltă în toate epistolele sale această concepţie iconologică a episcopului. Episcopul naşte fii pentru viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt. Totodată, ca Părinte duhovnicesc, se îngrijeşte de creşterea şi de progresul duhovnicesc al credincioşilor, al călugărilor şi al preoţilor. Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează această paternitate prin exemplul Sfântului Proroc Moise: „Sufletele dezordonate, care însă se dedau virtuţii şi care urmează pe legislator, în felul lor de a vieţui, atunci când părăsesc graniţele Egiptului (adică patimile şi ispitele) sunt urmărite de atacurile altor ispite care le produc frică, teamă şi pericole mortale... Dar Moise, sau unul din cei investiţi cu conducerea poporului, se va opune prin sfaturile sale acestor tulburări şi va reconforta sufletul cu nădejdea în ajutorul divin.”. Însă Sfântul Grigorie adaugă: „aceasta nu se va produce dacă inima superiorului vorbeşte cu Dumnezeu. Într‑adevăr, mulţi din cei investiţi cu o asemenea autoritate caută să fie asigurată doar ordinea exterioară. De lucrurile ascunse, văzute numai de Dumnezeu, nici măcar nu ţin seamă. Moise însă nu proceda aşa.” (Viaţa lui Moise, SC n1, Paris, Éditions du Cerf, 1941, p. 91). Cu alte cuvinte, episcopul trebuie să vorbească mereu despre poporul său lui Dumnezeu Tatăl, cum făcea Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos.

SLĂBIREA ISTORICĂ A MISIUNII DUHOVNICEŞTI A EPISCOPATULUI

O scurtă privire istorică a evoluţiei episcopatului, atât la noi cât şi în alte Biserici locale, ne face să înţelegem că, datorită grijilor administrative legate de contextul vieţii, misiunea episcopilor s-a redus adeseori la funcţiuni administrative, pe care aceştia le-au asumat foarte bine, dar care i-au absorbit. Tocmai acest lucru îl denunţă Sfântul Grigorie de Nyssa, în textul citat mai sus: se caută doar asigurarea ordinii exterioare, fără să îngrijească de realitatea interioară a Bisericii… Nimeni nu neagă importanţa administraţiei unei eparhii, care este expresia dragostei fireşti a tatălui pentru familia sa (cf. 1 Timotei 3, 1-5; Tit 1, 5-9). Însă dragostea unui părinte pentru familia sa nu se reduce la bunurile materiale necesare traiului, ci are în vedere în primul rând creşterea duhovnicească a membrilor familiei. Episcopul trebuie să se îngrijească de Biserica sa cu solicitudinea unui mire: „după cum Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţindu-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 25-27). Grija primordială a episcopului este deci ca poporul pe care-l păstoreşte, preoţi, monahi şi credincioşi, să fie sfânt şi fără prihană.

Cea mai gravă consecinţă a absorbirii de grijile administrative este îndepărtarea episcopului de viaţa pastorală şi duhovnicească concretă a parohiilor şi a mănăstirilor. Nemaiavând timpul necesar să întreţină o relaţie duhovnicească personală cu credincioşii şi cu preoţii, episcopul se îndepărtează vrând-nevrând de poporul pe care-l păstoreşte, chiar dacă acesta îl venerează ca pe o apariţie divină, de care însă nu se poate împărtăşi în mod real.

La această înstrăinare contribuie şi mărimea excesivă a eparhiilor. Este absolut imposibil ca episcopul care păstoreşte sute de parohii să cunoască realităţile din aceste parohii pe care nu le poate vizita nici o dată la zece ani. El nu poate întreţine o relaţie personală consecventă nici măcar cu preoţii care-l reprezintă în parohii.Ca Părinte duhovnicesc al tuturor păstoriţilor săi, episcopul ar trebui să fie duhovnicul cel puţin al preoţilor săi. Înmulţirea eparhiilor cu administraţie simplă şi cu accentul pus pe misiune este o necesitate vitală.

NOUTATEA CHEMĂRII EPISCOPALE

Episcopul este în primul rând monah. Acest lucru nu este doar o formalitate, ci o realitate profundă. Biserica şi-a ales episcopi dintre călugări încă din secolul IV, pentru a avea ca păstori oameni care au câştigat în lupta duhovnicească virtuţile lui Hristos şi au ca scop al vieţii sfinţirea cotidiană a vieţii lor.

În calitatea sa de monah, episcopul este în primul rând Părintele monahilor din eparhia sa, motiv pentru care el este ales adesea dintre stareţii de mânăstiri. Pentru ca harisma monastică să rămână vie în episcop, este necesar ca el:

• să păstreze o legătură reală cu mânăstirea sa de metanie;
• să păstreze practica de totdeauna a Bisericii de a avea un Părinte duhovnicesc la care să se spovedească regulat şi cu care să se consulte mereu;
• să respecte cu scrupulozitate făgădu-ințele monahale, recitind adeseori slujba tunderii în monahism.

Episcopul trebuie să lupte astăzi cu deosebire contra secularizării lumii. În acest sens, viaţa sa simplă de monah îl va ajuta în modul cel mai înalt să convingă lumea că scopul ei este transcendental. „Cel ce n-a renunţat mai întâi la lume… care nu iubeşte sincer pe Hristos şi nu şi-a pierdut sufletul său pentru El… care nu s-a învrednicit să primească acelaşi Duh dumnezeiesc ca şi Apostolii…, acela să nu îndrăznească să accepte preoţia şi autoritatea peste suflete sau să tindă la aceasta” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne 58, 224-248).

Episcopul este un teolog mistic, el vorbeşte din ceea ce trăieşte, din ceea ce cunoaşte prin experienţă. Predica episcopului în cadrul liturgic este extrem de importantă şi corespunde harismei sale de păstrător şi de garant al dreptei credinţe. De la episcop nu se aşteaptă o învăţătură academică, ci una harismatică: „căci dacă descoperirea adevăratei înţelepciuni şi a cunoştinţei de Dumnezeu trebuia să ni se dea prin litere şi studii…, ce nevoie am mai fi avut de credinţă sau de botez sau de împărtăşirea cu Sfintele Taine? Cu siguranţă, nicio nevoie” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 9,10-14). Știm că predica Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli era întărită prin semne şi minuni (cf. Fapte 2, 22; Evrei 2, 4; Marcu 16, 20). Puterea cuvântului, ca şi a lucrării, vin exclusiv din viaţa duhovnicească, lăuntrică, a propovăduitorului.

Episcopul este un frate; el îşi manifestă paternitatea prin dragoste frăţească şi compasiune. Prefericitul Părinte Daniel, în cartea „La Joie de la Fidelite” (Éditions du Cerf, Paris, 2009, p. 400), spune: „prima calitate a unui bun păstor duhovnicesc este aceea de a avea o inimă compătimitoare care suferă pentru credincioşi, o inimă plină de dragoste jertfelnică pentru Biserică. Altfel spus, păstorul cel bun este omul care lucrează din toată inima pentru mântuirea oamenilor.”. Episcopul este frate cu ceilalţi creştini prin Sfântul Botez, cu monahii prin voturile monahale, cu episcopii prin harul arhieriei, căci niciun episcop nu este deasupra celorlalţi. În acelaşi timp, episcopul este frate cu toţi, el este un „frate universal” (Părintele Lev Gillet), frate al tuturor oamenilor contemporani cu el. Acest spirit şi comportament frăţesc, care înseamnă a se pune în rând cu ceilalţi prin compasiune şi interesul pentru ei, prin slujirea lor, atât din punct de vedere eclezial cât şi social, constituie astăzi baza elanului misionar. Un adevărat frate nu îi judecă pe semenii săi,  dimpotrivă, ia asupra sa păcatele celorlalţi. În acest sens, Hristos S-a arătat frate al tuturor, deşi era, în acelaşi timp, chipul desăvârşit al Tatălui. De aici înţelegem că paternitatea adevărată se manifestă ca fraternitate, adică egalitate de persoane sau ipostasuri.

† Mitropolitul Serafim