Adaugat la: 2 Mai 2022 Ora: 15:14

Hristos cel înviat se arată pentru prima oară ucenicilor Săi, îi iartă și îi trimite în lumea întreagă

(Lc 24, 36‑49; In 20, 19‑23; Fap 1, 4‑8)

Învierea lui Hristos schimbă totul, schimbă destinul omului, îi răscumpără pe Adam și pe Eva. Omenirea cobora către adâncuri de 400.000 de ani1, acum își începe urcușul către Cer, către Împărăția lui Dumnezeu și înspre unirea cu El (theosis).

Însă înainte de a aborda aceste pericope, am dori să facem mai întâi o remarcă preliminară legată de Evangheliile Învierii. Deoarece am comentat deja mai multe dintre ele, am remarcat că este dificil să le situăm din punct de vedere istoric și să le înțelegem cronologia. De fapt, această dificultate ține de firea însăși a trupului de slavă allui Hristos. La Întruparea Sa Hristos Şi‑a unit firea dumnezeiască, necreată, cu firea omenească, creată, curată și imaculată, a lui Adam și a Evei, pe care o aveau în rai. Însă, pentru a putea suferi și muri spre mântuirea noastră, a trebuit să ia asupră‑Și urmările păcatului nostru, de unde faptul că Îl vedem obosit, înfometat sau însetat. El nu S‑a arătat în slava Sa dumnezeiască decât arareori (ca de pildă la Schimbarea la Față). După ce a plinit „iconomia mântuirii noastre”, adică după ce a murit și a înviat, a dobândit „dreptul” de a‑Și manifesta, de acum și pentru totdeauna, trupul Său de slavă, firea Sa omenească îndumnezeită. Or, trupul de slavă este un trup spiritualizat, care a dobândit libertatea duhului, rămânând cu toate acestea material, fiindcă are libertatea de a se face văzut sau nu, în forma pe care o dorește, este transparent pentru materie și nu este supus nici timpului, nici spațiului; ca atare, are darul ubicuității (după cum vom constata în Evanghelia de față). De aici dificultatea de a înțelege evenimentele, pentru că Hristos putea fi simultan în două locuri diferite și cu persoane diferite.

Cea de‑a doua remarcă preliminară se referă la istoria însăși a Patimilor și a legăturilor lui Hristos cu cei apropiați, și mai ales cu ucenicii Săi. Înainte de a li se arăta (destul de târziu), i S‑a arătat mai întâi Sfintei Sale Maici, Maria, în taină2, apoi, conform tradiției, prietenului Său Lazăr, lui Iosif și lui Nicodim, care L‑au dat jos de pe Cruce și L‑au pus cu evlavie în Mormânt, păstorilor din Betleem, care au venit să‑l sprijine în vremea Patimilor, ca și, după Evanghelie, celor doi ucenici de la Emaus, adică celor care mult L‑au iubit și care nu L‑au părăsit.3 Nu li se va arăta Apostolilor decât spre sfârșitul zilei, duminică seara, acolo unde se închiseseră „de frica evreilor”. Este un reproș la adresa celor care L‑au părăsit și nu au crezut în El, deși erau cei mai apropiați de El, „prietenii4” Săi, viitorii Săi „urmași” în evanghelizare. De altfel, teama pe care o arată la vederea Învățătorului dovedeşte că erau conștienți de păcatul lor. Cum se va purta Învățătorul nostru, iubitul nostru Rabbi, cu noi, care L‑am părăsit într‑un mod atât de laș?

Numai doi evagheliști ne relatează această arătare, Sf. Luca și Sf. Ioan, care este martor ocular.

La Sf. Luca pericopa urmează imediat arătării lui Hristos cel înviat ucenicilor de la Emaus, iar la Sf. Ioan urmează arătării către Maria Magdalena.

În mod paradoxal, diferitele rituri nu insistă asupra acestei pericope: ritul bizantin ignoră cele două pericope în timpul Săptămânii Luminate5 (deși consacră trei pericope Prologului Sf. Ioan6, care este totuși o lectură baptismală), iar riturile occidentale nu citesc pericopa lui Luca decât în marțea Paștilor. Pericopa lui Ioan nu se citește în niciun rit, nici la Paști, nici în săptămâna pascală.

S‑ar putea spune aproape același lucru despre Părinții Bisericii, care le comentează foarte puțin, iar uneori destul de confuz.

În general, se poate constata o anumită contradicție între cele două pericope: un aspect oarecum pesimist la Sf. Luca și unul parcă optimist la Sf. Ioan, care dă seamă de tulburarea Apostolilor, de îndoielile lor și de sentimentele lor amestecate, foarte bine descrise de Sf. Petru Hrisologul, arhiepiscop de Ravena7.

Să abordăm acum acest eveniment foarte important care stă la temelia Bisericii. Am arătat mai sus când se petreceau lucrurile și în ce loc, cui și în ce chip i s‑a arătat Hristos înviat, conținutul celor spuse și înțelesul celor făcute de El.

După cei doi evangheliști pare evident că Apostolii se găseau în Foișor,unde se închiseseră „de frica iudeilor”. Sf. Ioan ne arată că suntem într‑adevăr în duminica Paștilor („ziua cea dintâi a săptămânii”) și că evenimentele se petrec „seara”. Și cum știm că Iuda se spânzurase (Mt 27, 5), iar Toma nu era acolo (In 20, 24), Apostolii nu sunt decât 10. Nu este de mirare că s‑au adunat pentru cină8, căci aceasta era masa principală a zilei.8

Dintr‑o dată, Hristos „a stat în mijlocul lorînviat,desigur strălucind de lumină, pentru că are trupul Său de slavă. Cum „ușile erau închise”, El a trecut prin ele, așa cum trecuse prin piatra Mormântului. Ei s‑au „înspăimântat și s‑au înfricoșat, crezând că văd duh”. Văd, desigur, că acest om are chipul și înfățișarea Domnului, dar cred că este o fantomă, adică sufletul Său cu forma trupului Său. Dumnezeu nu sperie niciodată, îi liniștește de îndată9 și le spune „pace vouă”. Domnul știe bine că sunt tulburați și că au un sentiment puternic de vinovăție (L‑au părăsit cu lașitate). „Pace vouă” înseamnă fiți în pace cu Mine. Este echivalentul unei iertări. Şi pe dată le dă dovezi că e chiar El. Le arată rănile Sale de la mâini, de la picioare și de la inimă și le spune: „pipăiți‑Mă”. Este foarte important, pentru că o fantomă nu poate fi pipăită, ea nu este decât o nălucă și nu e de ordin material.10 Apostolii încep să se liniștească și să se bucure. Hristos merge și mai departe: dați‑Mi ceva de mâncare. Aveau niște resturi de la cină şi Îi dau „o bucată de pește fript”, iar El mănâncă dinaintea lor. Acest lucru este foarte important, pentru că o fantomă nu mănâncă, nici un înger.11 În sfârșit, au înțeles! Însă trebuie să recunoaștem că nu am fi făcut nici noi mai bine, căci aceste lucruri ne depășesc înțelegerea și experiența.

Apoi, la Sf. Luca, Domnul le ține un discurs biblic și teologic, care este probabil lung. V‑am spus (la ultimul Meu Cuvânt): „trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi”12, adică în toată Sfânta Scriptură. Și le lămurește din nou13 toată Scriptura („le‑a deschis mintea să priceapă Scripturile”). Le reamintește că era scris „să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi”, adică ceea ce tocmai au văzut și au trăit. Apoi le trasează misiunea: „să se propovăduiască în numele Său [Iisus] pocăinţa spre iertarea păcatelor14 la toate neamurile, începând de la Ierusalim”. Pentru ei, acesta e un lucru nou, fiindcă este vorba despre întreaga omenire, în structurile ei etnice, istorice și culturale, Israel fiind cuprins în această simfonie (însă pe primul loc, pentru că Avraam a fost cel dintâi care a crezut în Cuvântul lui Dumnezeu). Apoi adaugă: „voi sunteți martorii acestora15. Voi veți fi martorii Mei în lumea întreagă și pentru totdeauna (voi și urmașii voștri).

Şi pentru ca ei să împlinească această misiune universală le va face curând un dar dumnezeiesc: Eu „trimit peste voi făgădu-ința Tatălui Meu, puterea de sus” (Lc 24, 49), Duhul Sfânt (Fapte 1, 8). Nu părăsiți Ierusalimul înainte de a‑L fi primit. Această parte a discursului va fi confirmată în Faptele Apostolilor (1, 4‑9). Este vestirea Cincizecimii.

Sf. Ioan completează cuvântul lui Hristos printr‑un element de căpătâi. Domnul le spune din nou „pace vouă”. Prima dată a spus‑o pentru a le liniști tulburarea și pentru a le ierta lașitatea. Acum, după ce și‑au revenit din emoții, când sunt mai senini și capabili să înțeleagă, nu mai este vorba de o confirmare, ci de a le arăta în ce duh vor trebui să‑și împlinească misiunea. Pacea Mea fie cu voi, fiți oameni ai păcii, după cum sunt Eu, fiți asemănători Mie, care sunt „Domn al păcii” (Is 9, 5), care l‑am împăcat pe om cu Dumnezeu. Și îndată după aceea îi trimite în lumea întreagă: „după cum Tatăl Meu M‑a trimis pe Mine, așa și Eu vă trimit”16. Fiți ascultători Mie, după cum și Eu sunt Tatălui Meu ceresc. Veți duce mai departe lucrarea Mea, veți împreună‑lucra cu Mine, adică cu Dumnezeu. Această paralelă făcută între oameni, care sunt creaturi, și El Însuși, care este Dumnezeu, depășește înțelegerea noastră, cuvintele ne lipsesc. Dar nu‑i trimite singuri, în slăbiciunea lor omenească, ci le dă un har dumnezeiesc deosebit: „a suflat asupra lor și le‑a zis: luați Duh Sfânt”. Și cu toate acestea Cincizecimea nu sosise încă (va avea loc peste cincizeci de zile). Hristos face asta mai întâi pentru că este încă aici, pe pământ, văzut, împreună cu ei (la Cincizecime nu va mai fi pe pământ, atunci va fi pogorârea împărătească a lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, care de la Tatăl purcede); dar și în virtutea puterii dumnezeiești pe care le‑o va transmite. Căci adaugă pe dată: „celor cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi, iar celor cărora le veți ține, ținute vor fi”. Le transmite puterea dumnezeiască a iertării, care este explicit legată de prezența Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Duhul este cel care lucrează în om, iar Apostolul nu este proprietarul lui, căci nu este vorba de o putere personală.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu pune nicio condiție acestor lucruri, dă această putere soborului apostolic întreg,nu fiecărui Apostol în parte. Într‑adevăr, Toma a primit‑o împreună cu ceilalți, deși era absent, iar Matias, care va fi inclus mai pe urmă (înainte de Cincizecime), o va primi și el. Ce înțelepciune dumnezeiască! Dacă unul face o greșeală sau cade ceilalți pot compensa, răscumpăra, îndrepta17, pentru că toți împărtășesc aceeași putere. Faptul că Hristos le dă puterea de a „dezlega” și de a „ține” arată că nu există niciun automatism, niciun formalism: pe de o parte Apostolul (iar mai pe urmă episcopul și preotul) va trebui să facă dovadă de discernământ, iar pe de altă parte păcătosul va trebui să facă un efort, adică să se pocăiască, să repare și să schimbe; iar dacă nu, păcatele i se vor putea ține. Același lucru este valabil și pentru noi: Dumnezeu poate să ne ierte sau nu, în funcție de purtarea noastră duhovnicească.

Astfel, Apostolii au primit, într‑un interval de trei zile, cele două puteri dumne-zeiești de căpătâi pentru preoție. Primiseră deja puterea dumnezeiască de a sfinți pâinea și vinul ca fiind Trupul și Sângele lui Hristos, la Cina cea de Taină („Faceți aceasta în amintirea Mea.”), iar acum primesc și puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. Aici, Hristos a pus temelia Bisericii și a preoției. Datorită acestei temelii ea trăiește de 2000 de ani, în ciuda deficiențelor omenești, și mai ales în ciuda rupturii universale a unității sale, în 1054.

Poate aceasta este împlinirea acelui cuvânt tainic al lui Hristos, când a spus: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea [pe care le fac] va face.”18. Căci omul plinește lucrări dumnezeiești, deşi nu e decât o creatură, adică țărână. După cum spun Părinții Bisericii, Dumnezeu S‑a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.

Note:

1. Acesta este intervalul de timp estimat de antropologi de la apariția omului pe pământ. Dar ei nu pot să ia în calcul decât omul căzut, „preistoric”.
2. Ne stă mărturie despre acest lucru salutul îngerului către Maria, în vremea Paștilor: „Îngerul a strigat celei Pline de daruri…”. Însă această arătare este confirmată și de misticii vizionari, începând cu secolul al XVIII‑lea.
3. În afară de cei doi ucenici de la Emaus, cărora nu știm de ce Hristos le‑a acordat acest har. Dar această arătare se petrecea seara, târziu deci, chiar înainte de a li Se arăta Apostolilor.
4. „De acum nu vă mai zic slugi, ci prieteni.”, le spune cu prilejul ultimului Său Cuvânt, cu trei zile mai înainte (In 15, 15).
5. Echivalentul săptămânii pascale în Occident, „Săptămâna celor 7 duminici”.
6. În duminica Paștilor [la liturghia de noapte], lunea și miercurea din Săptămâna Luminată.
7. În secolul al V‑lea. Predica 81: „Ucenicii erau pradă unor violente contradicții.”. Găsim acolo un paragraf foarte frumos despre atmosfera din Foișor.
8. După obiceiul roman, se cina devreme, către ora 18, masa de prânz fiind ușoară și rapidă.
9. Când Hristos venise spre Apostoli mergând pe apă și când aceștia credeau că e o nălucă, le spusese: „Eu sunt, nu vă temeți.”.
10. La fel este și cu îngerii care li se arată oamenilor.
11. Când Sf. Rafael le arată lui Tobit și Sarei că este un înger, le spune: în toate zilele am fost văzut de voi, dar eu n‑am mâncat și nici n‑am băut, ci numai ochilor voștri li s‑a părut asta. Un înger poate apărea sub formă omenească, dar nu este material (cf. To 12, 19).
12. Acestea sunt cele trei mari părți ale Bibliei evreiești și în ordinea iudaică.
13. Făcuse acest lucru de multe ori, însă ei nu înțeleseseră. Chiar cu puțin înainte le spusese ucenicilor de la Emaus, căci şi cu ei făcuse la fel: „o, nepricepuților…”.
14. Primul cuvânt al lui Hristos în apostolatul Său a fost „pocăiți‑vă, căci s‑a apropiat Împărăția Cerurilor”. (Mt 4, 17); este același cuvânt pe care Duhul Sfânt I l‑a insuflat Sf. Ioan Botezătorul la începutul misiunii sale.
15. Martor și mucenic (martir) corespund aceluiași termen grec (martures).
16. Aceasta corespunde întocmai cu ceea ce I‑a spus Tatălui Său ceresc în timpul „rugăciunii preoțești”: „Precum M‑ai trimis pe Mine în lume, și Eu i‑am trimis pe ei în lume.” (In 17, 18).
17. Trebuie să observăm că teoria papală romano‑catolică, apărută la sfârșitul secolului al XI‑lea și perfecționată la primul conciliu de la Vatican (1870), se va opune acestui echilibru, pentru că unul dintre ei („papa”) are o putere superioară celorlalți și nimeni nu îl poate verifica. Numeroși papi ai Romei s‑au înșelat, chiar în materie dogmatică! Biserica ortodoxă a păstrat întotdeauna cu sfințenie, de 2000 de ani, principiul conciliarității întemeiat de Hristos.
18. În Ultimul Său Cuvânt, la In 14, 12.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni