Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Acest îndemn la rugăciune revine mereu în ecteniile de la slujbele bisericeşti, în cadrul cărora ne rugăm „pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre”, „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor”, „pentru bună întocmirea văzduhului şi pentru îmbelşugarea roadelor pământului”, „pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc şi pentru mântuirea lor”, „pentru ca să fim izbăviţi din tot necazul, primejdia şi nevoia” etc.
Rugăciunea Bisericii este o rugăciune universală, cosmică. Biserica se roagă nu numai pentru nevoile de zi cu zi ale fiecăruia dintre membrii ei, ci şi pentru întreaga lume şi pentru toată creaţia lui Dumnezeu, căci nimeni nu se poate izola de semeneii săi şi de natura înconjurătoare.
Rugăciunea Bisericii are o forţă cu totul deosebită, pentru că nu este doar rugăciunea credincioşilor adunaţi într-un anumit lăcaş de cult, ci este rugăciunea Mântuitorului Hristos Însuşi, Capul Bisericii, care se roagă în noi prin Duhul Sfânt (Romani 8, 26); este şi rugăciunea Maicii Domnului, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor, care se roagă împreună cu noi. De asemenea, când ne rugăm în biserică, la sfintele slujbe, rugăciunea noastră se uneşte cu a tuturor creştinilor care se roagă şi ei în bisericile lor. Astfel, rugăciunea Bisericii este o imensă rugăciune care Îl uneşte pe Dumnezeu cu oamenii şi pe oameni întreolaltă, făcându-i cu adevărat fraţi în Hristos.
Punctul culminant al rugăciunii Bisericii este împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, fără de care nu putem avea viaţă în noi: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi.” (Ioan 6, 53). De aceea, nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să participe regulat la sfintele slujbe şi fără să se împărtăşească des cu Sfintele Taine. Cât de mult se înşeală deci cei care pretind că nu au nevoie de Biserică pentru că se pot ruga şi acasă! Desigur, fiecare credincios este dator să se roage şi acasă, cel puţin la momentele îndătinate: dimineaţa, seara, înainte şi după masă... Dar această rugăciune este prelungirea necesară a rugăciunii de la biserică, ea izvorăşte şi se întreţine din rugăciunea Bisericii. Nimeni nu se poate ruga cum se cuvine acasă fără să aibe conştiinţa apartenenţei la Biserica lui Hristos, adică la o comunitate de credincioşi care se adună regulat pentru a săvârşi împreună Sfânta Euharistie (Sfânta Liturghie) şi fără să participe efectiv la această rugăciune obştească. Mântuitorul a întemeiat Biserica tocmai pentru ca oamenii să se adune laolaltă spre a se ruga împreună şi spre a se hrăni cu Trupul şi Sângele Său, pe care El le dă pentru viaţa lumii. Astfel creşte şi se întăreşte iubirea între oameni, unitatea lor. Credincioşii încep să ajungă în felul acesta la conştiinţa că nimeni nu-şi este suficient sieşi, că fiecare are nevoie de ceilalţi, după cum mădularele unui trup nu pot trăi izolate, rupte de trup. Astfel se realizează (se actualizează) pe pământ Biserica, această mare minune a unirii oamenilor prin credinţă şi prin dragoste. Biserica, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, este „trupul lui Hristos” (Efeseni 1, 23; 5, 23), iar credincioşii ei sunt mădularele acestui trup şi, în acelaşi timp, mădulare unii altora: „voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1 Corinteni 12, 27). „Precum într-un trup sunt multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora. Dar avem diferite daruri, după harul ce ni s-a dat.” (Romani 12, 4-6)
Trăirea concretă a acestei mari realităţi a credinţei noastre nu se poate realiza decât prin curăţirea de păcate, prin participarea regulată la Sfânta Liturghie, prin post şi rugăciune. Îndeosebi rugăciunea făcută cu atenţia concentrată în inimă îmblânzeşte în noi pornirile pătimaşe şi ne liberează, încetul cu încetul, de ele, făcându-ne blânzi şi smeriţi, după chipul Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Iar bunătatea inimii ne face să îi simţim pe toţi semenii noştri, chiar şi pe duşmani, ca pe propriile noastre mădulare. Căci toţi formăm, cu adevărat, un singur organism, un singur trup, trupul lui Hristos. Numai păcatul ne dezbină în noi înşine şi ne face să ne simţim străini unii faţă de alţii, să ne urâm şi să ne duşmănim. Pentru depăşirea lui nu există decât calea rugăciunii. Să ne rugăm cât mai mult şi, mai ales, să ne rugăm bine, cu mintea unită cu inima, la biserică şi acasă, la lucru, în călătorie. Pretutindeni şi neîncetat. Domnului să ne rugăm!
† Mitropolitul Serafim
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team