Adaugat la: 1 Aprilie 2010 Ora: 15:14

Maica Magdalena: Despre copii și căsătorie

Interviu cu Maica Magdalena, Comunitatea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Marea Britanie Dublin, 24 ianuarie 2010, după Congresul Nepsis-Irlanda 2010.

Maica Magdalena: Despre copii și căsătorie

Maica Magdalena, tocmai s-a încheiat această întâlnire a tinerilor, în Dublin, cu tema „Tânărul creştin astăzi”. Am vorbit despre diferite aspecte ale vieţii unui tânăr în Biserică, începând din copilărie până la maturitate. Credeţi că e important pentru tineri să facă parte din Biserică?

Biserica Ortodoxă consideră că fiecare persoană din Biserică este un membru deplin al ei, indiferent de vârstă. Tinerii nu sunt viitorul Bisericii; ei sunt în Biserică acum. Contribuie cu ceva şi când sunt mici, chiar înainte de a începe să meargă, la fel cum, pe de altă parte, primesc ceva de la Biserică de la o vârstă foarte fragedă. Odată ce o persoană a fost botezată, prezenţa ei la Liturghie e o componentă esenţială a Liturghiei. Ceva nu merge atunci când nu participă toţi membrii unei comunităţi la rugăciunea comună. Singurii care sunt scuzaţi sunt cei care, cum spune Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, nu sunt prezenţi „din binecuvântate pricini”. Într-un cuvânt, răspunsul la întrebare este „da”.

Dar ce să facem cu acei copii care fac harababură în timpul slujbelor, aleargă, ţipă? Trebuie să-i ţinem deoparte sau să avem o cameră specială pentru familiile cu copii, în care ei să stea până la momentul Împărtăşaniei?

Cred că Liturghia este pentru toată lumea şi nu cred că e o idee bună să avem Liturghii speciale pentru copii. Liturghia este pentru toţi cei botezaţi, indiferent de capacităţile sau deficienţele pe care ei le-ar avea. Liturghia este pentru om în totalitatea lui, deci dacă cineva este, de exemplu, surd, el nu aude nimic, însă poate să vadă, să simtă mirosul, să guste, să atingă.

Copiii nu pot să înţeleagă tot ce se spune şi să urmărească cu mintea întreaga Liturghie, dar pot beneficia de prezenţa în biserică şi percepe lucrurile altfel decât prin intelectul încă nedezvoltat şi n-ar trebui să-i lipsim de acest lucru. Pe de altă parte, nu ar trebui să sacrificăm în general rugăciunea tuturor din cauza celor gălăgioşi, deci e normal să le cerem părinţilor să-i scoată pe copii afară atunci când fac gălăgie şi să-i aducă înapoi după ce s-au liniştit; la fel, le cerem să nu-i oblige pe copiii mici care sunt neastâmpăraţi să stea locului timp de trei ore.

Uneori în mănăstirea noastră familiile cu copii vin ceva mai târziu la biserică. Cred că în fiecare parohie ar trebui să se stabilească o anumită practică. Dacă întreaga comunitate a căzut de acord asupra ei, atunci pot să se ajute unii pe alţii la îngrijirea copiilor în aşa fel încât părinţii copiilor mai gălăgioşi să nu fie nevoiţi să piardă toate slujbele timp de ani întregi, iar toată lumea să fie împăcată cu ceea ce s-a hotărât a se face de comun acord, fie că e vorba de a-i accepta pe toţi copiii în biserică, indiferent de cât sunt de gălăgioşi, fie că e vorba de practica din mănăstirea noastră, de a-i ruga pe părinţi să iasă afară cu ei. Avantajul acestei din urmă practici este că, odată ce copiii au crescut, părinţii vor beneficia de ani întregi de slujbe în timpul cărora rugăciunea lor nu va mai fi întreruptă.

Credeţi că e o idee bună să-i liniştim pe copii dându-le cărţi de colorat sau desene de făcut în timpul Liturghiei, până la momentul când se împărtăşesc?

Oamenii procedează în diferite feluri şi n-aş vrea să stârnesc vreo controversă. Cunosc anumiţi părinţi care dau copiilor ceva de desenat, dar eu sunt adepta ideii de a avea o cărticică specială pe care să se uite: de exemplu, să conţină ilustraţii ale unor icoane sau ale momentelor slujbei sau, dacă e o carte cu povestiri, să fie ceva din Biblie sau vieţile sfinţilor. Atunci când desenează, copiii sunt activi într-un mod care nu e atât de liturgic; dacă citesc sau privesc, sunt activi într-un mod care nu le distrage prea mult atenţia de la ceea ce se petrece în biserică. Aceasta este părerea mea, nu i-aş da unui copil ceva de desenat.

Trecând acum la vârsta mai problematică a adolescenţei... Nu e tot timpul uşor să-i aduci pe adolescenţi în Biserică. Părinţii simt lucrul acesta, dar nu numai ei, ci şi unii tineri din Biserică de 20 sau 30 de ani care au trecut ei înşişi prin aceste dificultăţi, le-au depăşit şi acum lucrează cu adolescenţii. Se simt oarecum neajutoraţi atunci când încearcă să îi facă pe adolescenţi să înteleagă că e important să fie în Biserică, să facă parte din Trupul lui Hristos. Cunoaşteţi vreo portiţă spre sufletele lor pe care să putem încerca a o deschide cu delicateţe?

Cred că problema ar trebui abordată, măcar în parte, înainte ca aceste întrebari să apară. Eu discut cu copii de 10 sau 11 ani despre tentaţiile adolescenţei şi despe ce înseamnă a nu avea chef să mergem la biserică, sau să ne spunem rugăciunile, dar totuşi o facem. Cred de asemenea că e important ca la vârsta adolescenţei să avem deja convingerea că venim la Hristos aşa cum suntem. Nu ne punem o mască, nu ne pudrăm cu evlavie ca să venim la Hristos. Vreau să spun că lecţii despre mersul la biserică ar trebui să dăm numai atunci când sămânţa cade în pământ roditor. Dacă-i spui unui adolescent rebel care nu se consideră pe el însuşi credincios că mersul la biserică e esenţial pentru relaţia lui cu Dumnezeu, e posibil ca el să gândească: „Ei bine, dacă Dumnezeu e aşa, atunci nu simt că sunt al Lui, aşa că pot foarte bine să renunţ total să-mi mai pese de El”. Uneori, în asemenea cazuri lucrul cel mai important este să-l asiguri încă o dată pe copil că este iubit, că face parte din Biserică, că poate să se roage sincer aşa cum e el, că rugăciunea lui este primită de către Dumnezeu şi necesară lumii.

Uneori le spun copiilor: „Există momente în care nu avem chef să mergem la Biserică şi totuşi mergem şi spunem: „Of Doamne, aşa de tare mă plictisesc la biserică, dar să ştii că eu chiar vreau să Te cunosc” şi alte asemenea lucruri, pentru ca ei să simtă că pot să fie ei înşişi, chiar dacă nu-s evlavia întruchipată. Şi asta pentru că uneori adulţii şi chiar profesorii de religie sau responsabilii cu cateheza au în cap o imagine a adolescentului ideal în care ar vrea să-i transforme pe toţi adolescenţii „ne-ideali” cu care au de-a face. Şi astfel chestiunea identităţii personale devine un obstacol în calea credinţei, pe când ea ar trebui să fie prezentată ca ceva ce se dezvoltă prin credinţă; aceasta este abordarea pe care o încerc cu adolescenţii. Bineînţeles, eu nu-i întâlnesc pe cei care nu vin la biserică, dar îi încurajez pe cei care sunt în contact cu ei să-i îndemne, dar să nu-i forţeze. Este chiar mai bine să aştepţi ani întregi să vină ei din proprie iniţiativă, pentru că dacă sunt forţaţi e posibil ca să vină cu inima şi mai încătuşată sau să găsescă şi mai multe motive de a-şi justifica absenţa şi apoi, de îndată ce devin independenţi - de exemplu când merg la universitate în alt oraş - să renunţe total şi definitiv să mai meargă la biserică.

Uneori întâlnim adolescenţi care spun: „Ştiu că Dumnezeu mă iubeşte pentru că Dumnezeu e un băiat de treabă, dar a merge la biserică n-are niciun haz, mai bine fac altceva”.

Da, sunt confruntată cu acest lucru şi cu ideea că a merge la biserică e plictisitor. Şi spun „Da, e plictisitor dacă nu te rogi. Dacă te rogi, fie şi cu propriile tale cuvinte, atunci devine interesant căci rugăciunea ta e unică, nimeni altcineva nu poate trăi ceea ce tu trăieşti în acel moment; aşa cum e plictisitor să mănânci dacă o faci fără poftă şi e plictisitor să ieşi cu prietenii dacă ţi-e inima împietrită”. Deci spun că trebuie să mă cercetez pe mine însumi şi să mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut setea duhovnicească, dacă nu cumva asta e o lipsă şi nicidecum un semn de împlinire şi emancipare, ci un indiciu că dimensiunea mea duhovnicească e dezactivată.

Alt motiv pe care îl invocă tinerii pentru a nu merge la biserică este că mereu li se spune „Nu fă asta, nu fă aia”, în timp ce-i atât de atrăgător să mergi la concerte, să încerci droguri, să-ţi explorezi sexualitatea. „Trebuie să-ţi trăieşti viaţa, să te bucuri de ea, iar Biserica nu face altceva decât să-ţi stea în cale”, spun ei.

Da, mă confrunt şi cu acest aspect şi, din nou, cred că e una din acele situaţii unde paza bună trece primejdia rea sau, altfel spus, mai degrabă să previi decât să fii nevoit să vindeci: Cum s-a trăit credinţa acasă, în familie? Care a fost felul în care au experimentat divertismentul începând din copilărie? Cum a abordat profesorul de religie cu copiii tema „a se distra”? Cum li s-au prezentat aspectele morale? Pentru că cel mai important mesaj al creştinismului este unul pozitiv şi a interzice copiilor anumite distracţii dăunătoare nu le va întări relaţia pe care o au cu Dumnezeu, ba chiar ar putea s-o slăbească. Din raţiuni pastorale sau, să spunem, prin iconomie, sunt situaţii când e mai bine să nu-l împiedici pe un copil să experimenteze ceva dăunător, pentru a-i da posibilitatea să-şi exercite propria libertate şi, în acelaşi timp, să continui să te rogi. Bineînţeles, acesta e un lucru destul de riscant, dar la fel de riscant e să-L prezinţi pe Hristos ca pe un poliţist.

În ceea ce priveşte lucrurile periculoase, ca şi promiscuitatea sau drogurile sau participarea la ritualurile dintr-o moschee, experienţa altora e cea care ne dovedeşte cât de periculoase sunt. Chiar ai nevoie să sari tu însuţi în foc ca să-ţi dai singur seama că te arde? Dar, o spun din nou, e mai uşor să explici aceste pericole înainte ca să fie copilul tentat de a le face. Le explic copiilor de 11 ani riscurile pe care le implică relaţiile cu sexul opus. Le povestesc celor de 10 ani despre diferitele religii, le explic că libertatea personală înseamnă a-ţi apăra convingerile şi nicidecum a ceda la orice şi că eşti mai matur şi mai independent dacă ai puterea să alegi şi să spui „nu” prietenilor decât dacă pretinzi că eşti matur stându-le împotrivă părinţilor şi făcând ceea ce vor prietenii ca să le faci pe plac şi să fii „cool” în ochii lor. Acesta nu e un semn de maturitate. Dar, din nou, aceste lucruri trebuie spuse înainte ca tentaţiile să-i împresoare pe copii. Odată ce sunt prinşi sau se simt prinşi în hăţişurile unei relaţii, e dificil...

Puteţi să ne spuneţi cum să vorbim tinerilor despre căsătorie, mai ales despre a trăi în curăţie înainte de căsătorie?

Este foarte important să prezentăm dragostea conjugală dintr-o perspectivă pozitivă şi ortodoxă. Prin căsătorie sunt unite două persoane în totalitatea lor, iar „lipiciul” relaţiei trupeşti este atât de puternic încât cei doi devin „un singur trup”. Pun totul în comun. Aceasta implică o relaţie unică şi nu un şir de relaţii, ci un angajament pentru toată viaţa, până şi în dificultăţile care pot apărea în drum. Altfel, a intra cu bună ştiinţă într-o relaţie temporară şi a merge până la capăt în ceea ce priveşte partea fizică e ca şi cum ai face un foc în mijlocul camerei şi nu la locul său, în şemineu. Sfinţii Părinţii ortodocşi, spre deosebire de Fericitul Augustin, susţin că relaţia trupească în cadrul căsătoriei nu are ca scop doar naşterea de prunci (la urma urmei, ea nu duce întotdeauna la zămislire, iar unele cupluri nu au copii), ci şi că serveşte la consolidarea unităţii cuplului. Dar asta nu înseamnă că doi tineri necăsătoriţi pot avea relaţii sexuale doar pentru că amândoi vor acest lucru.

Dar ar putea să spună, aşa ca şi majoritatea oamenilor care cred în valori umaniste: „ne-am promis unul altuia că o să ne petrecem întreaga viaţă împreună, că o să fim fideli unul altuia. Ce nevoie mai avem să ne căsătorim în biserică"?

Din felul în care Mântuitorul Însusi, şi mai apoi Sfântul Pavel au vorbit despre relaţia trupească, reiese clar că ea uneşte două vieţi într-una singură, deci a te angaja în acest fel de relaţie cu o singură persoană este, bineînţeles, chiar fără căsătorie, mai puţin periculos decât a avea mai mulţi parteneri. Pentru că dacă, aşa cum se spune, „te culci cu tot satul” („sleep around” în textul original, varianta englezească a expresiei româneşti.), devii un singur trup cu mai multe persoane şi atunci te dez-integrezi, îti perzi integritatea. E bine să explicăm castitatea în sensul de integritate, aşa cum o exprimă cuvintele care îi corespund în rusă şi greacă: ţelomudrie, sophrosyne, întreagă cugetare. Relativ vorbind, e mai puţin periculos să fii angajat în a-ţi împărţi viaţa întreagă cu o singură persoană, chiar fără să te căsătoreşti.

Dar Biserica priveşte căsătoria nu doar ca pe un angajament uman ci o consideră o taină şi, din nou, trebuie să privim şi să vorbim despre această taină în mod ortodox şi nu în felul în care o face creştinismul apusean: nu e doar un angajament al soţilor pe care Dumnezeu îl binecuvântează, ci e o unire a soţilor făcută de Însusi Dumnezeu. Mântuitorul a spus: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, iar singurul fel în care soţii sunt uniţi de Dumnezeu este prin taina cununiei. În felul acesta, viitorii copii îsi încep viaţa sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi nu într-un fel care-i lipseşte de acest har. Aşadar, niciun cuplu de tineri n-ar trebui să se joace cu vieţile lor şi să creadă că se pot descurca fără Dumnezeu şi, mult mai important, nu au dreptul să-l lipsească pe copil de binecuvântarea de a-şi începe viaţa din părinţi încununati de harul lui Dumnezeu.

Da, în cazul unui cuplu de tineri care vor să trăiască împreună şi să aibă copii. Dar astăzi există destule cupluri care nu vor să aibă copii şi care pot spune: „Dacă lipsim pe cineva de harul pe care spuneţi că-l dă Biserica, atunci ne lipsim doar pe noi înşine. Şi avem libertatea de-a o face.”

Aş prefera să nu vorbesc despre contracepţie şi tot ceea ce e legat de ea. Cei care merg pe drumul pe care tocmai l-ai descris sunt ca acei oameni care neagă că ar fi bolnavi şi refuză liniştiţi medicamentul. Nu putem să-i forţăm să se căsătorească în Biserică, dar ei cu adevărat renunţă cu o nonşalanţă uimitoare la un aspect esenţial. Şi singurul lucru la care mă pot gândi pentru a împiedica asemenea situaţii este ca noi, în Biserică, să cunoaştem şi să transmitem învăţătura corectă despre căsătorie şi să dăm exemple bune de căsnicii fericite.

Pe de altă parte, există în Biserică oameni care privesc cununia religioasă ca un fel de „binecuvântare pentru sex”: înainte, abstinenţă totală, iar după, totul permis. Şi apoi, după cununie, partea trupească a relaţiei dintre cei doi erupe ca un vulcan, ceea ce duce la un dezechilibru serios, chiar la despărţire...

Soluţia nu stă nicidecum în a avea relaţii trupeşti înainte de căsătorie. Soluţia constă în a te căsători într-un fel cu adevărat ortodox şi în a avea o viaţă conjugală ortodoxă în care, chiar dacă există riscul patimii, se recurge din când în când la perioade de abstinenţă, la îndrumare duhovnicească, se trăieşte o viaţă duhovnicească comună, ceea ce ar trebui să accentueze dragostea dintre soţi şi să diminueze potenţialul distrugător al patimii. (Va urma)

Interviu realizat de Bogdan Grecu
Text © Sr Magdalen

Maica Magdalena: Despre copii și căsătorie

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni