Adaugat la: 1 Aprilie 2010 Ora: 15:14

Facă-se voia Ta (II)

Cum putem şti dacă trăim conform voinţei lui Dumnezeu? Iată un indiciu: dacă lipsa vreunui lucru te întristează, aceasta înseamnă că nu te-ai încredinţat cu totul voinţei lui Dumnezeu, având poate, în acelaşi timp, impresia că trăieşti conform voinţei lui. Cel care trăieşte după voinţa lui Dumnezeu nu-şi face griji pentru nimic. Iar dacă are nevoie de ceva, el se încredinţează lui Dumnezeu şi pe sine şi pe acel lucru; şi dacă nu poate obţine ceea ce îi face trebuinţă, el rămâne netulburat, ca şi cum l-ar avea.

Facă-se voia Ta (II)

Omul care s-a încredinţat voinţei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el îşi spune: „Aşa este pe placul lui Dumnezeu”. Dacă este bolnav, el gândeşte: „Este un semn că această boală îmi este necesară, fără de care Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o. […] Cea mai bună lucrare duhovnicească este de a se încredinţa voinţei lui Dumnezeu şi de a suporta orice încercare cu nădejde”. (Sf. Siluan – Scrieri – Despre voinţa lui Dumnezeu şi despre libertate).

A se încredinţa voinţei lui Dumnezeu este o lucrare duhovnicească şi o atitudine a omului lăuntric. Aceasta nu înseamnă nicidecum că trebuie să renunţăm la acţiune şi să rămânem pasivi în faţa diverselor evenimente, situaţii şi încercări cu care suntem confruntaţi de-a lungul întregii noastre existenţe.

Dacă ia foc casa sau mi se îmbolnăveşte copilul, n-o să stau, desigur, cu braţele încrucişate, sub pretext că aceasta e voia Domnului! E adevărat că acel foc sau acea boală nu s-ar fi putut produce fără îngăduinţa lui Dumnezeu, dar tot atât de adevărat este că prin voinţa lui Dumnezeu există şi pompieri care să stingă focul sau doctori care să-mi vindece copilul. Dar dacă pompierii nu reuşesc să stingă focul sau doctorul nu-mi poate salva copilul, atunci omul lăuntric trebuie să accepte eşecul omului de acţiune şi să se supună cu totul voinţei lui Dumnezeu, fără să se răzvrătească, fără să se creadă nedreptăţit şi fără să judece după mintea lui lumească raţiunile lui Dumnezeu care nu sunt din această lume. Neştiinţa noastră fiind totală faţă de înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu, supunerea noastră voinţei Lui trebuie să fie şi ea totală. Putem dori, desigur, ca lucrurile să se petreacă după judecata noastră şi după placul nostru - dorinţele omului nefiind întotdeauna în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu -, dar dacă Dumnezeu hotărăşte altfel decât vrem noi , trebuie, în orice împrejurare şi cât de grea ar fi încercarea prin care trecem, să urmăm exemplul lui Hristos în grădina Ghetsimani: „Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta, însă nu precum voiesc eu, ci precum voieşti tu” (Matei 26,39).

Hristos reunifică în persoana Lui cugetul omului şi Duhul lui Dumnezeu pe care şarpele le-a despărţit prin căderea în păcat a lui Adam. Dar aşa cum omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu s-a condamnat el însuşi la moarte, lepădându-se de Dumnezeu, tot aşa, omul care făcut alianţă cu duhul celui rău, trebuie să moară – căci Dumnezeu „nu se poate în niciun chip asocia cu răul” (Părintele Sofronie) - pentru ca omul dinainte de păcat să poată reînvia şi reface alianţa sa cu Tatăl ceresc. Drumul crucii, patimile, moartea şi învierea Mântuitorului, ne arată calea pe care fiecare creştin trebuie să o urmeze: „omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu el, ca să se nimicească trupul păcatului […] şi dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu el, ştiind cum că Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare” ( Rom. 6, 6-9).

Nimeni nu poate nădăjdui învierea şi reîntoarcerea în Împărăţia lui Dumnezeu fără a merge pe urmele Mântuitorului şi a-şi purta crucea care i-a fost hărăzită de Dumnezeu: „Iată voinţa Tatălui ceresc în ceea ce ne priveşte: toţi muritorii trebuie să-şi ducă crucea pentru a moşteni viaţa veşnică (vezi Matei 16, 24-25) […] Dar atunci când duhul omului pătrunde în sfera luminoasă a iubirii lui Dumnezeu, Părintele nostru, toate durerile sunt uitate […] precum femeia care după ce a născut copilul, nu mai ţine minte durerea, de bucurie că s-a născut om pe lume” (Ioan 16,21). (Părintele Sofronie, Rugăciunea, experienţă a veşniciei).

Credinţa creştină consideră toate suferinţele şi nenorocirile ce se abat asupra lumii ca făcând parte din drumul crucii, al omului şi al omenirii, spre învierea noastră întru Hristos, fără de care Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit: „Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ţi cât de cât capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decât El ţi-a trimis-o. Iar el ştie foarte bine ce, cui şi când să trimită şi când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Trei cuvinte despre purtarea crucii).

Tot ceea ce Dumnezeu trimite omului, care poate părea un lucru rău după judecata noastră lumească, conţine cu siguranţă, aidoma unui aliment sau medicament, un bine duhovnicesc, căci nimic rău nu poate veni de la Dumnezeu: „dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la el” (Matei 7, 11).

Dacă credem că prin însăşi natura Lui, Dumnezeu săvârşeşte totul cu înţelepciune” şi că „Dumnezeu ştie să preschimbe răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa), toată viaţa noastră va fi transformată, fără a fi nevoie să schimbăm nimic. Căci, luminate de Duhul lui Dumnezeu şi văzute cu ochii credinţei, toate durerile, necazurile, neputinţele noastre, şi orice alte prilejuri de mâhnire şi suferinţă, după judecata lumească, ne vor apărea ca fiind un dar de la Dumnezeu şi o făgăduinţă de fericire veşnică în împărăţia Tatălui ceresc: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, […] Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura, […] Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” ( Matei 5 – 4, 6, 10).

Predica de pe munte rezumă persoana lui Hristos, calea pe care a urmat-o şi patimile Lui în această lume, drumul crucii pe care trebuie - sau ar trebui - să-l urmeze toţi cei care mărturisesc credinţa creştină. Vedem însă că, în lumea de astăzi, diferenţa tinde să dispară între modul de viaţă al unui creştin şi al unui necredincios. Se mai poate oare numi creştin omul societăţilor noastre de consum, care prin modul lui de a trăi, de a acţiona şi de a se comporta, proclamă zi de zi: „Fericiţi cei ce îşi petrec viaţa în nepăsare, în plăceri şi ospeţe îmbelşugate, Fericiţi cei ce se ghiftuie cu toate bunătăţile acestei lumi, Fericiţi cei săvârşesc nedreptatea şi nelegiurea pentru a-şi umple buzunarele, „Fericiţi cei trufaşi, cei puternici, cei bogaţi, cei lacomi, cei desfrânaţi, că a lor este împărăţia acestei lumi”.

Nu e deloc de mirare că omul de azi nu-l poate afla pe Dumnezeu, căci „tainele lui Dumnezeu, burta plină nu le poate cunoaşte: Mintea preocupată de cele lumeşti nu poate pătrunde lucrările lui Dumnezeu. Lemnul umed nu ia foc Tot aşa căldura dumnezeiască nu aprinde inima iubitoare de confort. Prostituata nu este legată de o singură dragoste. Tot aşa, sufletul ce se leagă de multe lucruri nu este credincios învăţăturii lui Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Lumea de astăzi a luat o cale dimetral opusă învăţăturii lui Hristos şi se îndepărtează pe zi ce trece de Dumnezeu. Dar dacă omul l-a uitat pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a uitat pe om. El ne trimite semne şi semnale de alarmă ce vin din toate colţurile lumii – uragane, inundaţii, cutremure de pământ – pentru ca omul să-şi aducă aminte „că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie” (Sf. Teofan Zăvorâtul, idem).

După catastrofa naturală care s-a abătut asupra insulei Haiti, creştinii din Port-au-Prince s-au adunat în mijlocul ruinelor şi in faţa bisericii dărâmate pentru se ruga şi a cânta slava lui Dumnezeu. - înflăcărare religioasă pe care jurnaliştii televiziunii franceze au prezentat-o ca pe o înduioşătoare ciudăţenie locală. Aceşti oameni pierduseră totul, dar păstraseră esenţialul: flacăra credinţei şi legătura vie cu Dumnezeu. Ei ştiau că nenorocirea care îi lovise venea de la Dumnezeu şi că tot ce vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât un bine. Ei ştiau de asemenea că nu putem crede în Dumnezeu numai pe jumătate. Aşa cum o lumină nu poate fi în acelaşi timp aprinsă şi stinsă, tot aşa, credinţa e fie totală, fie nu este deloc.

O catastrofă asemănătoare celei din Haiti, care s-a abătut asupra Lisabonei în 1756 – un cutremur de pământ care, urmat de o inundaţie, a făcut mii de morţi – a fost utilizată de Voltaire ca argument în favoarea ideilor sale anticlericale şi anticreştine: Cum oare să mai credem în înţelepciunea, în dreptatea şi în mila lui Dumnezeu, în faţa acestor mii de victime nevinovate? La care Rousseau a dat următorul răspuns: „Dacă Dumnezeu există, el este desăvârşit, dacă este desăvârşit, el este înţelept, puternic şi drept; dacă este înţelept şi puternic, totul este bine” (J. J. Rousseau, Scrisoare către Voltaire).

Facă-se voia Ta (II)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni