Nu îmi vine să cred. La o sută de ani să arăți atât de bine nu e puțin lucru. Doamna Henrieta e foarte îngrijită. Și-a pus cele mai alese haine și cerceii cu clipsuri, pentru că, spune ea, sunt accesoriile ei preferate. Și-a ales de asemenea mărgelele cele mai frumoase, moștenite de la mama ei. Poartă și o eșarfă de mare preț, de la bunica. 

„M-am gândit să vă spun la această întâlnire povestea fiecărui lucru pe care l-am îmbrăcat”, mă anunță doamna Henrieta. 

A venit în Germania în urmă cu patruzeci de ani. Nu a vrut sub nicio formă să își părăsească țara, dar prigoana comunistă devenise insuportabilă. Fiica ei fugise deja din România, iar viața ei era din ce în ce mai grea, nu doar din cauza singurătății, ci mai ales datorită presiunilor pe care le suporta din partea autorităților. Fiica ei a reușit să o aducă în Germania cu mari eforturi.

Doamna Henrieta se ține de cuvânt și îmi povestește istoria fiecărui obiect vestimentar ales pentru întâlnirea noastră. Sunt povești interesante, amintiri dintr-un timp care își avea propria frumusește, în ciuda greutăților care apăsau oamenii în vremea aceea. Doamna Henrieta coboară dintr-o familie boierească. Lucru vizibil nu doar în vestimentația ei, ci și în cuvintele atent ales, în gesturile de mare finețe.  

„Familia mea nu a fost prea religioasă. Bunica mi-a insuflat bucuria de a-L întâlni pe Dumnezeu în rugăciune. Nu îmi aduc aminte să fi încetat să mă rog de când eram copil. Tot timpul am avut gândul la Dumnezeu. Chiar și aici, departe de țară și de biserică, am continuat să trăiesc în prezența lui Dumnezeu. Și mă rugam să îmi dea bucuria de a mai întâlni o dată în viață un preot, ca să mă pot spovedi.”

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. O proaspătă angajată a căminului de bătrâni i-a spus că este și ea ortodoxă. Au intrat în vorbă pe tema bisericii și i-a mărturisit dorința de a fi vizitată de un preot. Infirmiera a căutat pe internet și m-a chemat să îi fac această bucurie.

Mai petrecem câteva minute prin trecutul îndepărtat al copilăriei doamnei Henrieta și ne întoarcem în prezent.

„Ei, părinte... Acum să mă spovedesc și eu, deși, vă spun cu mâna pe inimă, nu cred că am pentru ce să îmi cer iertare lui Dumnezeu. Tuturor le-am făcut bine, cât am putut. Mi-am petrecut viața în liniște și nu am avut de a face cu nimeni.”

Pentru o clipă îmi stă mintea în loc. „Să trăiești o sută de ani și să nu ai pentru ce să îți ceri iertare?” Întrebarea îmi cade ca un trăznet în minte și întristarea îmi umple sufletul.

Nu există zi în care omul să trăiască și să nu greșească, zice Sfânta Scriptură. „Eu cred acest lucru din toată înima, îi răspund”, încercând să o aduc în duhul adevăratei mărturisirii.

„Așa o fi la alții, dar la mine nu e cazul”, îmi replică ea, hotărâtă.

„În cazul acesta nu aveţi nevoie de spovedanie, pentru că în spovedanie Îi cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.”

„Eu nu am păcate”, repetă doamna Henrieta.

„Bun... Atunci vom amâna spovedania până când veți simți nevoia să Îi cereți iertare lui Dumnezeu.”

„Este o idee foarte bună”, mă completează doamna Henrieta, cu un sentiment de nemulțumire: ce fel de atitudine e asta la un preot, care nu pare să înțeleagă faptul că mai sunt și oameni fără păcate... 

Ne despărțim civilizat. Finețea doamnei Henrieta nu dispare nici în aceste momente de uşoară încordare. Rămâne politicoasă. La fel și eu. Ne luăm rămas bun, nu înainte de a-i dărui câteva iconițe și câteva cărticele de rugăciuni.

Ies pe poarta căminului de bătrâni și inspir aerul proaspăt al serii. Ca un fulger îmi revine întrebarea de mai devreme: „Să trăiești o sută de ani și să nu ai pentru ce să îți ceri iertare?”... Am trăit să aud și asta. Am sentimentul că mi-am pierdut vremea și mă întreb, ca orice începător, de ce oare m-a adus Dumnezeu la o asemenea întâlnire tristă. E trist să duci Sfânta Împărtășanie înapoi, acasă, fără să-L împărtășești cu Hristos pe un om a cărui viață se apropie de final.

Trei ani au trecut de la această întâlnire. Mă sună din nou infirmiera, al cărui nume nu-l uitasem. Am crezut că îmi dă vestea trecerii din această lume a doamnei Henrieta. 

„Părinte, doamna Henrieta dorește să vă revadă”, îmi spune.

„Sunteți sigură?”, îi răspund surprins, știind cât de nerăbdătoare era doamna Henrieta să mă vadă plecat.

„Da, părinte. Nu încape nicio îndoială.”

Mă duc. Să se fi întâmplat vreo minune? Da, se întâmplase. O regăsesc pe doamna Henrieta întinsă în pat. Nu se mai poate mișca fără ajutor. Chipul îi arată slăbit, puterile, evident, i-au scăzut. Este însă la fel de bine aranjată. Nici rujul nu îi lipsește de pe buze, nici clipsurile de la urechi, nici eșarfa de la gât. Aceeași vestimentație gândită pentru întâlniri speciale.

„Părinte, vreau să mă spovedesc. M-am gândit la ce ați spus la ultima noastră întâlnire și aveți mare dreptate. Nu există zi în care omul să trăiască și să nu greșească. Vă dați seama cât de mult I-am greșit eu lui Dumnezeu dacă tocmai am împlinit o sută trei ani?”

Mă inundă o bucurie la fel de intensă ca întristarea simțită cu trei ani în urmă. Doamne, mare este puterea Ta și nesfârșită este dragostea Ta. De ce ai vrut neapărat să o mântuiești pe această femeie?

Ne apucăm de treabă. Începe o spovedanie ca la carte. Camera se încarcă de o pace și de o bucurie fără margini. Chipul doamnei Henrieta strălucește de o lumină nepământească. Hristos este gata să intre, Trup și Sânge, în inima acestei femei. Săvârșesc rânduiala și plec cu o veselie de nedescris. Am înțeles că această femeie a adus multă bucurie în inimile celor care au cunoscut-o. Nu a fost om să fi fost în nevoie și ea să nu-l ajute. Iar acum ea se afla într-o mare nevoie sufletească. Nu putea înțelege că păcatul ne bântuie viața în fiecare clipă și că nu există zi în care să nu-I greșim lui Dumnezeu, indiferent cât de mult bine le facem celorlalți. Iar Dumnezeu a avut răbdare o sută trei ani ca ea să înțeleagă acest lucru. După ce Henrieta a primit și acest dar al înțelegerii duhovnicești, la foarte scurt timp a plecat la Hristos Domnul, ca să fie cu El în veșnicie și să afle acolo lucruri nebănuit de frumoase.