Scena se petrece imediat după vindecarea omului cu mâna uscată², la Sf. Matei, și după cuvântul de trimitere a celor 70 de ucenici, la Sf. Luca. Lucrul acesta ne îngăduie să situăm evenimentele la începutul vieții publice a lui Hristos. După Sf. Marcu, ne aflăm la Capernaum, în casa în care sălășluiește Hristos împreună cu ucenicii Săi, casă care le slujește drept „cartier general” (Mc 3, 20).

Este interesant de remarcat că, imediat înainte de pericopă, Sf. Matei citează o prorocie a lui Isaia – „Iată Fiul Meu pe Care L‑am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune‑voi Duhul Meu peste El…” (Is. 42, 2‑4) – pentru a mărturisi că Hristos a împlinit această prorocie. Putem spune că tot acest pasaj din Evanghelie este axat pe Duhul Sfânt și că ne luminează asupra pedagogiei lui Hristos cu privire la Duhul, care purcede, ca și El, de la Tatăl ceresc, Izvorul unic a toate câte sunt (a se vedea mai jos).

Este adus la Iisus un om stăpânit de un duh mut³ și orb (la Sf. Luca este numai mut). În textul grec Evanghelia zice simplu: „un îndrăcit”, dar tradiția arată că este vorba de un copil aflat într‑o stare de nesimțire, adus la Iisus de către părinții săi, ceea ce corespunde bine cu adjectivul grecesc „kôphos³”, tradus prin mut. Acest fapt real are un puternic înțeles simbolic: Omul‑chip al lui Dumnezeu este un cuvânt după chipul Cuvântului dumnezeiesc; este singura făptură înzestrată cu vorbire, ceea ce îi îngăduie să‑și exprime gândurile, să dea slavă lui Dumnezeu și să poruncească naturii, adică să fie chipul Ziditorului în cosmos. Demonii, geloși pe om, se bucură mult când pot să‑i închidă gura. Orbirea are aceeași semnificație simbolică, dar mai puțin puternică, deoarece și animalele au primit darul vederii. Însă Omul, spre deosebire de ele, are capacitatea de a‑L „vedea pe Dumnezeu” (ca Adam și Eva în Rai). A închide ochii cuiva înseamnă a‑l face să trăiască în întuneric (în singurătate) și să nu poată vedea „Soarele Dreptății”, pe Hristos⁴.

În alte pasaje din Evanghelie, mai ales cu prilejul dezlegării copilului surdo‑mut⁵ (Mc 9, 17), se spune limpede că mut este duhul [cel de sub Cer]; această neputință nu este firească, biologică, deși la prima vedere pare o boală; același lucru se petrece și aici. Acest demon are particularitatea de a‑i face pe oameni muți și orbi⁶ – şi fiecare demon are un rol specific în răutate, în distrugere, conform cetei îngereşti căreia îi aparținea la început (adică ultimele opt cete îngerești, prima, cea a Serafimilor, fiindu‑le inaccesibilă, deoarece presupune ascultarea de Dumnezeu fără înțelegere, adică a‑şi muri sieși⁷).

Hristos este marele exorcist, Exorcistul dumnezeiesc, și va trasmite această putere Apostolilor, iar Apostolii o vor lăsa preoților. El alungă demonul, iar mutul vorbește și vede. Mulțimea e uluită și în mod spontan vede în Iisus pe „Fiul lui David”. Poporul este proroc.

De fiecare dată când Hristos ajunge undeva (ori Se întoarce acasă) I se aduc bolnavi și îndrăciți, iar faptul aceasta atrage mulțimile. Așa se întâmplă şi în cazul de faţă, iar printre cei mulţi sunt şi Farisei, de fapt niște asceți rigoriști, și cărturarii „care veneau de la Ierusalim” (după Mc 3, 22), adică dascăli ai Legii, teologi. Încă de la începutul vieții publice a lui Hristos aceștia I‑au fost potrivnici, L‑au hulit și au făcut totul pentru a încerca să‑L surprindă în greșeală, pentru că nu trăia ca ei, nu vorbea ca ei, nu făcea ca ei și mai ales pentru că era foarte iubit de popor, lucru pe care sunt extrem de geloși. Clerul, teologii și asceții îl urăsc pe singurul Preot, Iisus Hristos, Cel Desăvârșit, „singurul fără de păcat”... Aşa că Îl învinuiesc de ceva înfricoșător, deși aveau dinaintea ochilor copilul izbăvit, vindecat, care strigă de bucurie. „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor. ” Beelzebul⁸ era un idol fenician antic, numit în textele rabinice „Prințul Baal” (sau „domnul bălegarului⁹”, „prințul necurățiilor⁹”). Este de fapt Satana. Sf. Ilarie ne lămurește: „Fariseii văd bine că dezlegarea făcută depășea slăbiciunea omenească: neputând atribui aceste lucrări unui om, și nevoind să recunoască pe Dumnezeu în Iisus, ei le atribuie Diavolului.”¹⁰. Această învinuire îngrozitoare, monstruoasă, este o blasfemie¹¹. Episcopul Ioan de Saint‑Denis va spune: „(…) se împinge nelegiuirea până la capăt, Hristos este numit slujitor al Diavolului. Nu este cu putință a merge mai departe cu hula și absurditatea.”¹².

Fariseii nu au îndrăznit să rostească această blasfemie dinaintea lui Rabbi, însă Domnul știe tot. Cum este vorba de o învinuire gravă, rostită între ei (deşi dinaintea poporului), merge să‑i înfrunte pe față. Îi împinge aşadar să se dea de gol. Hristos – Înțelepciunea cea dinainte de veci – este senin și nu Se lasă impresionat, probabil pentru a nu da prea multă importanță lui Satana și pentru a liniști poporul, care crede în El. Şi va răspunde mai întâi, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur¹³, cu bun simț: „Dacă satana scoate pe satana, s‑a dezbinat în sine; dar atunci cum va dăinui împărăţia lui?”. Apoi adaugă: „Şi dacă Eu scot pe demoni cu Beelzebul, feciorii voştri cu cine îi scot¹⁴? De aceea ei vă vor fi judecători.” Și în sfârșit: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu” (la Sf. Luca: „cu Degetul lui Dumnezeu¹⁵”) „scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu.”. Altfel spus, l‑am învins pe Satana pentru că sunt mai puternic¹⁶ decât el; vai vouă dacă nu vedeți asta. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”. Dacă sunteți împotriva Mea, sunteți cu Satana.

Și adaugă această sentință înfricoșă-toare: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor [dacă se pocăiesc], chiar (…) împotriva Fiului Omului…” (pentru că greutatea cărnii care învelește persoana Mea poate induce în eroare și îl poate orbi pe cel care vorbește împotriva Mea...). Ce smerenie a lui Hristos, care Se pregătește să‑i ierte pe toți cei ce Îl urăsc, dacă se pocăiesc! (Cf. ceea ce îi va spune lui Petru: „De‑ţi va greşi fratele tău, dojeneşte‑l şi dacă se va pocăi, iartă‑l.” – Lc 17, 3). „… dar hula împotriva Duhului nu se va ierta nici în veacul aceasta și nici în cel ce va să fie [în Cer].”. Iar Sf. Marcu adaugă: „Pentru că ziceau: are duh necurat [este îndrăcit].”.

Această sentință dumnezeiască este foarte importantă din punct de vedere teologic și duhovnicesc şi trebuie să o lămurim.

Primul element teologic ţine de faptul că Îl vedem aici pe Hristos inițiindu‑i,puțin câte puțin, în filigran, pe ucenicii Săi cu privire la persoana și la iconomia Duhului Sfânt. De fapt, Hristos se pune pe același plan cu Duhul Sfânt, și deci cu Tatăl ceresc, ceea ce în ascuns înseamnă că este Dumnezeu. Părinții Bisericii au spus adesea că Hristos nu putea spune pe față că Duhul Sfânt este o persoană dumnezeiască, pentru că ar fi existat riscul unei viziuni politeiste a lui Dumnezeu. Era deja greu pentru ascultătorii Lui să primească faptul că Dumnezeu‑Tatăl avea un Fiu‑Dumnezeu. Dacă ar mai fi adăugat și că există un Dumnezeu‑Duh, acest lucru nu ar fi fost primit. De altfel, în ceea ce privește revelația Duhului, Hristos nu o va face în chip intelectual. După ce va pleca spre tronul dumnezeiesc le va dărui apostolilor Săi experiența directă a Duhului Sfânt, cu prilejul Cincizecimii, cerând Tatălui să‑L trimită asupra colegiului apostolic.

Cel de‑al doilea element teologic este la fel de important. Hristos ne învață că a săvârșit acest exorcism cu „Degetul lui Dumnezeu”, adică cu Duhul Sfânt, și nu prin El Însuși, ca Fiu. Asta înseamnă că cel care făptuiește și lucrează în firea omenească a lui Hristos este Duhul Sfânt, pentru că are acest caracter ipostatic de a „plini toate” (mai ales firea omenească)¹⁷ și de a‑L „dărui pe Dumnezeu”, de a dărui harul dumnezeiesc și de a îndumnezei. Fiul este cel ce poruncește demonilor, pentru că este Cuvântul Tatălui, dar Duhul Sfânt, Duhul Tatălui, este cel care îi alungă din persoanele îndrăcite și le redă acestora libertatea și curăția.

Această revelație este și duhovnicească. Dacă îl luaţi pe Duhul Sfânt drept Satana, deci respingeți Duhul, nu veți putea să Mă primiți nici pe Mine, căci numai Duhul Sfânt vă poate arăta că Eu, Iisus din Nazaret, sunt Mesia, Fiul Omului și Mântuitorul lumii („nimeni nu poate să zică „Domn [Dumnezeu] este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Co 12, 3)). Și dacă nu Mă primiți, nici Eu nu voi putea să vă dăruiesc iertarea păcatelor prin botez, și deci să vă mântuiesc, căci pentru asta M‑a trimis pe pământ Tatăl Meu; prin gura Mea, El vă propune mântuirea, dar nu v‑o impune. Atunci veți fi pierduți pentru totdeauna și meniți Iadului celui veșnic.

Această sentință poate să ne cutremure, fiindcă oricine poate avea îndoieli asupra lui și a căderilor sale, cu atât mai mult cu cât demonii fac tot ce pot ca să ne împingă să greșim și să ne înfricoșeze¹⁸. Însă nu trebuie să interpretăm sentinţa lui Hristos în manieră juridică. Să precizăm mai întâi că Iadul nu este un loc geografic, ci o stare duhovnicească, cea mai apropiată de neființă (deci cea mai îndepărtată de Ființa dumnezeiască). Doi Părinți ai Bisericii pot să ne ajute în acest domeniu dificil:Sf. Efrem Sirul¹⁹, din veacul al IV‑lea, și Sf. Siluan de la Muntele Athos²⁰, în secolul XX.

Sf. Efrem adaugă un termen la cuvântul Domnului („fără plată”). Spre deosebire de alte greșeli, care vor fi iertate fără plată (prin gura însăși a lui Dumnezeu, Cuvântul), acest păcat săvârșit în mod conștient [de a confunda Duhul Sfânt cu Satana] „nu va fi iertat fără plată: Dumnezeu va cere o plată în gheena… Acel om va trebui să plătească ceea ce datorează şi nu va putea fi curățit decât prin foc²¹… Pentru că L‑au pus pe Domnul în rând cu demonii, Domnul îi pune printre demoni.”. Cu privire la Iad, Sf. Efrem lasă să se înțeleagă faptul că Dumnezeu nu are alt mijloc de a‑i aduce la pocăință pe păcătoșii nepocăiți, pentru că respectă întotdeauna libertatea pe care ne‑a dăruit‑o; nu poate decât să‑i lase în plata lor, adică lui Satana. Făcând această experiență duhovnicească tragică, îngrozitoare și monstruoasă, omul păcătos își va aminti poate de „casa Tatălui său”, ca fiul risipitor din pildă, și va lua calea pocăinței.

Acest lucru va fi întărit de revelația pe care Dumnezeu i‑o va da Sfântului Siluan, care a trăit Iadul²² cel veșnic vreme de ani îndelungați. „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”, zice el, adică primește să fii în această stare duhovnicească dincolo de înțelegerea și de puterile omenești, și cu toate astea nădăjduiește mai departe în Dumnezeu. A deznădăjdui de la Bunătatea lui Dumnezeu zădărnicește pocăința și deci închide ușa iertării. Asta înseamnă a nega Ființa dumnezeiască și a cădea veșnic către neființă. Hristos i‑a spus, în esență, lui Siluan: Eu sunt și în Iad, unde te aștept și nădăjduiesc ca cei osândiți să se pocăiască. Veșnicia despre care vorbește Hristos aici, în Evanghelie, nu este veșnicia dumnezeiască, ontologică, legată de firea dumnezeiască. Este veșnicia relativă, legată de voia liberă a omului, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o celui ce este chip al Său și pe care nu o încalcă niciodată. Dumnezeu niciodată nu Se impune, Se propune, căci nu poate să existe iubire fără libertate. Omul este pe veci liber să răspundă iubirii lui Dumnezeu sau să o respingă. Dumnezeiasca Treime așteaptă să ne întoarcem inimile în chip liber către Ea, să ne pocăim sincer de păcatele noastre și să O iubim în chip liber.

Sfântul Siluan va ieși din Iadul cel veșnic, iar această experiență duhovnicească unică este o comoară dătătoare de nădejde pentru toți oamenii. Fie binecuvântat pentru că a primit să poarte această povară uriașă pentru noi.

Un lucru remarcabil este că acești doi Părinți ai Bisericii, Sf. Efrem și Sf. Siluan, au exprimat același adevăr la o distanță de 16 veacuri, unul prin gândirea înainte‑văzătoare (theoria), iar celălalt prin experiența duhovnicească (praxis). A fost poate nevoie de timp ca Biserica să fie gata să primească acest adevăr, după ce se va fi dezbărat de formalismul și juridismul ecleziastic; pentru că acest adevăr, care „sparge canoanele”, este pur duhovnicesc și prorocesc. El vine din Răsărit și înflăcărează Apusul; este ca o rândunică duhovnicească vestind primăvara întoarcerii Bisericii la unitatea ei dintâi.

Note: