Probabil că în niciun rit nu se citeşte, duminica, această pericopă, fiindcă este imposibil să se citească toată Evanghelia în 53 de duminici, însă expresia folosită de Hristos [cea din titlu] este atotcunoscută și adesea menționată de Părinții Bisericii, de teologi și de părinții duhovnicești. Textul e scurt, însă dens: fiecare cuvânt al lui Hristos este o nepieritoare comoară teologică și duhovnicească.

Iată: nici nu se dă jos bine Hristos din corabie că e luat de-o parte de „mari” personaje religioase. De la începutul începutului, Hristos a suferit o adevărată hărțuire morală din partea celor care ar fi trebuit să salte de bucurie văzând, prin minunile pe care le făcea și prin cuvintele pe care le rostea, că Mesia Cel mult așteptat venise în sfârșit și că „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Lc 7, 16). Dar să nu ne înșelăm: când vedem cât de mulți sfinți au fost chinuiți și calomniați de instituția ecleziastică³, trebuie să recunoaștem că, dintotdeauna, există astfel de purtări și în Biserică. Formalismul religios, prostia și pretenția, care îşi au obârşia în căderea omului, au existat întotdeauna. Să încercăm să ne înarmăm împotriva lor, străduindu-ne să înțelegem sensul cuvintelor lui Hristos.

Textul Evangheliei este clar: Fariseii și Saducheii vin la Iisus pentru a-L „ispiti” (în română, spre deosebire de franceză, se folosește direct verbul „a ispiti”; în traducerea franceză e preferată expresia „a pune la încercare” – n.tr)⁴. Or, Dumnezeu îi poruncise lui Moise: „nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău” (Dt. 6, 16). Cum ar putea țărâna, creată de El, să-L ispitească pe Creatorul său? [Zicându-i] dovedește-mi că exiști? Acest blasfem e ridicol, iar cei ce-l rostesc nu numai că sunt mari cunoscători ai „Legii și prorocilor” (în care sunt date toate criteriile de recunoaștere a lui Mesia), dar au mai și văzut nenumăratele minuni ale lui Hristos, care depășesc înțelegerea omenească și pe care „nimeni altul nu le făcuse”⁵. Cine, într-adevăr, poate să învie morții, să vindece bolnavii incurabili, să alunge demonii, să dea de mâncare la 5000 de inși cu un singur cuvânt?... Aşa că Hristos îi va face pe ei „fățarnici” (Lc 12, 56) – cum mulţi dintre contemporani ne sunt astăzi. A ispiti e caracteristica lui Satana, „ispititorul” (Mt. 4, 3), care are drept țel distrugerea persoanei umane.

Dar cine sunt cei ce Îl ispitesc pe Iisus? Nu sunt nişte neica nimeni, că fac parte din elita religioasă evreiască. Fariseii și Saducheii reprezintă două „partide” evreiești pe care istoricul Flavius Josephus (roman de origine evreiască) le numește „secte”. Sunt asociații, grupuri de presiune alcătuite din oameni „știutori”, influenți, care au o putere reală, însă nu legală (numai reprezentantul împăratului Romei, procuratorul, are puterea politică, și numai „marele preot”, asistat de Sinedriu, are puterea religioasă). Sunt multe astfel de grupări în societățile noastre, mai ales din secolul al XVIII-lea încoace. Acest tip de comportament „religios” (religios doar de formă şi nu duhovni-cește) este diametral opus a ceea ce ne arată Hristos. Sinaxa celor Doisprezece este o obște duhovnicească de persoane libere⁶, strânse în jurul Învățătorului pentru mântuirea lumii, adică pentru binele obștesc.

Ce mai trebuie spus e că aceste două „secte”, deşi antagoniste, se unesc împotriva Celui Drept – Iisus Hristos – și a celor drepți, care Îi urmează Lui. Este una din trăsăturile lumii Iadului și a purtării demonilor: toți împotriva unuia singur – în vreme ce, prin gura Cuvântului, Dumnezeu ne încurajează să fim singuri împotriva tuturor (ca Bunul Păstor, care înfruntă singur haita de lupi), „singuri” însă cu Dumnezeu.                                                                    

Fariseii⁷erau un fel de împuterniciţi ai celor „duhovnicești” şi nu trebuie să-i vedem în chip exclusiv negativ. Erau „mireni” evlavioși, care voiau să aplice pe de-a-ntregul şi neîntârziat Legea (cele 613 porunci înscrise în Legea lui Moise), considerându-se „puri” și despărțiți de cei impuri (fariseu înseamnă despărțit). În fond, călugării creștini nu sunt departe de acest spirit. Concentrați asupra interpretării Legii (Fariseii credeau în tradiția orală şi) o aplicau în mod strict formal. Însă aplicarea formală a legilor duhovnicești (ca și a legilor civile, de altfel) e însoțită de mari pericole, pentru că formalismul ucide, numai duhul dă viață, după cum ne învață Hristos.⁸ Orice aplicare exclusiv literală a unui precept religios duce la impas duhovnicesc și adesea la contrariul scopului avut în vedere. Acest lucru este valabil pentru toți, în toate timpurile, inclusiv pentru Biserică. Domnul a denunțat adesea fățărnicia Fariseilor.

Saducheii⁹ formează partidul preoților, al „Marilor preoți”, o castă aristocratică având monopolul puterii religioase, în conivenţă cu puterea regală a Irodienilor (deşi slabă), dar mai ales cu adevărata putere politică, cea romană. Sunt legaliști, au o teologie săracă și simplificatoare (nu cred în învierea morților, nici în tradiția orală a iudaismului), sunt, aşadar, nişte funcționari religioși. Sunt stăpânii Sinedriului, instituția supremă a religiei evreiești.

Dar să nu adoptăm o viziune prea reducționistă a celor două grupări religioase: există sfinți care aparțin fiecăreia dintre cele două tabere. Sf. Nicodim, purtătorul de mir, care a pogorât trupul Domnului de pe cruce dimpreună cu Sf. Iosif Arimatianul, era fariseu, de asemenea şi Sf. Pavel, care a convertit lumea întreagă la Hristos. În ceea ce îi privește pe Saduchei, fără să avem certitudinea că dintre marii lor preoți unii au fost canonizaţi, Aaron, fratele lui Moise, primul mare preot, este considerat un sfânt în Apus; altminteri, sunt mulți preoți evrei considerați ca fiind sfinți de către Biserică, dintre care cel mai cunoscut este Sf. Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul.

Dar să revenim la cum a fost atacat Iisus de către Farisei și Saduchei: „Arată-ne un semn”, îi zic ei [pentru a ne dovedi că ești cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu].Hristos, înainte de a-Și arăta mânia dumnezeiască, se va dovedi mai întâi pedagog: sunteți în stare să desluşiţi semnele stelelor şi starea bolţii cereşti, puteţi prevedea vremea, dar sunteți incapabili – prea învățați cum vă credeți în cele duhovnicești – să vedeți că Faptele şi Cuvintele Mele nu pot veni decât de la Dumnezeu, Tatăl Meu ceresc, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, Dumnezeul lui Moise și al regelui David. Apoi adaugă această expresie înfricoșătoare, care este o judecată dumnezeiască: „neam viclean și adulter”.

Neam (în franceză generation – n.tr.)corespunde grecescului genea¹⁰ (progenitură, fiul al…) și înseamnă fii ai lui Adam și ai Evei. Este vorba aici de toate ființele omenești zămislite de Adam și de Eva sub semnul păcatului, al neascultării de Dumnezeu. Acest lucru îl va lămuri Hristos.

„Viclean și adulter”sunt termeni preciși și teologici. „Viclean” este traducerea grecescului „ponêros”, termen folosit în Tatăl Nostru pentru a-l desemna pe Satana. În locul traducerii „cel  Rău” (în franceză mauvais; dar cel rău este o traducere folosită uneori și în română – n. tr.), Părintele Carmignac, care a scris o operă magistrală pe tema rugăciunii Tatăl Nostru, propune „cel Pervers” (mai apropiat de sensul de viclean, în română – n. tr.), ceea ce ni se pare mai precis din punct de vedere duhovnicesc, pentru că „rău” poate avea un caracter neutru, indicând o stare, pe când „pervers” trimite la intenția de a distruge, mai adecvată din punct de vedere duhovnicesc.

„Adulter” este mai precis în cazul de faţă decât termenul pe care de obicei îl folosim, acela de „desfrânat”, pentru că desfrânarea este constatarea unei stricăciuni de ordin trupesc, pe când adulterul are o semnificație duhovnicească. Adevăratul păcat al Omului este un adulter duhovnicesc față de Dumnezeu. Femeia, inspirată de Satana, și bărbatul, soțul ei (care a greșit, nefiind unit cu soția lui în momentul ispitei), au preferat darurile lui Dumnezeu, harul și puterea lui Dumnezeu¹¹ în locul Dumnezeului Însuși, adică al unirii cu Dumnezeu prin asemănare.  Cu alte cuvinte prefer darurile Tale în loc să te prefer pe Tine, pentru că nu Te iubesc, deci Te urăsc. Acesta este adevăratul și singurul nostru păcat. Hristos suferă în mod tragic pentru păcatul nostru, ca Dumnezeu, împreună cu Tatăl Său și cu Duhul.

După ce a arătat „mânia lui Dumnezeu”, Hristos rostește o înfricoșătoare sentință, o judecată: nu veți avea niciun semn văzut, pentru că toate semnele vi s-au dat deja, în Mine, prin Tatăl și Duhul, dar nu ați vrut să le vedeți. Să reamintim un adevăr duhovnicesc care se arată limpede aici și e valabil pentru toți oamenii, din toate timpurile: când avem o îndoială adevărată, sinceră, Îi putem cere lui Dumnezeu o dovadă, un semn sau o explicație. Adesea Dumnezeu ne răspunde, însă nu neapărat așa cum am vrea noi, la momentul voit de noi, în felul voit de noi. Dacă însă până şi cea mai mică viclenie ori fățărnicie se vădeşte în noi, Dumnezeu (care cunoaște tainele inimilor noastre) nu ne va răspunde niciodată.

Şi să mai remarcăm că Hristos nu vorbește niciodată „limba de lemn” și că spune mereu adevărul, din pedagogie, din dragoste, pentru a ne mântui, și ne învață să facem și noi la fel. Din păcate, nu așa se petrec lucrurile în lume și uneori nici în Biserică. Zicem adesea că, sub influența filosofiei rousseauiste¹², nu trebuie să-i vorbim de rău pe ceilalți. Dar a spune că un mincinos minte, că un hoț fură, că un violator violează… nu înseamnă a vorbi de rău, înseamnă pur și simplu a spune adevărul. Acest lucru este valabil și pentru ce se întâmplă în familie, în diferitele obști sau grupuri (Hristos Se adresează, în cazul nostru, unui grup: Evanghelia nu spune „niște Farisei și Saduchei”, ci „Fariseii și Saducheii”). A trece sub tăcere fărădelegea nu înseamnă a face o faptă bună, pentru că un răufăcător demascat poate să-și dea seama de răul pe care îl face și să se schimbe. [Această atitudine] este o faptă rea, un păcat prin omisiune, pentru că nu apără victimele potențiale de răufăcători.

Hristos S-a exprimat limpede asupra acestui subiect când a spus: „de-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l” (sau „dacă se va pocăi, iartă-l” – Mt. 18, 15 și Lc. 17, 3). Adesea i-a certat pe interlocutorii Săi, inclusiv pe Apostoli (căci i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano” – Mt. 16, 23). Însă a făcut și reproșuri „obștilor”¹³, mai ales cu prilejul înfricoșătoarelor apostrofe la adresa cetăților de pe malul Galileei, care nu au crezut în El („Vai ție, Horazine” – Mt. 11, 20) și uneori întregului Israel. Avem de altfel un exemplu minunat în Vechiul Testament, când Dumnezeu îl trimite pe Iona să le vestească niniviților că cetatea lor avea să fie distrusă. Aceștia se pocăiesc, iar Dumnezeu nu le distruge cetatea; iată că pedagogia dumnezeiască a dat un rod minunat. Dumnezeu este un Tată care își ceartă copiii atunci când aceștia se poartă rău (adică atunci când nu I se aseamănă Lui), pentru a-i ajuta să se schimbe și pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă, spre a-i mântui. Hristos, chipul desăvârșit al Tatălui, ne arată această bunătate părintească şi ne învață să procedăm aidoma și noi, unii către ceilalți, să ne ajutăm reciproc prin dojana frățească. Însă criteriul duhovnicesc este acela de a face lucrul acesta pentru a veni în ajutor și nu pentru a ne răzbuna sau pentru a distruge. Este una din formele iubirii duhovnicești, care ne îngăduie mai ales să înțelegem ce înseamnă a-ţi iubi dușmanul. 

În aceeași ordine de idei mai trebuie să remarcăm și că Hristos nu apără niciodată instituția, spre deosebire de ceea ce adesea fac oamenii în lume, uneori și în Biserică. Hristos nu are cuvinte destul de aspre pentru a judeca atitudinea, cugetele și purtările celor din Sinedriu, care erau capii legali ai lui Israel. Iar uneori își ceartă aspru şi ucenicii, viitorii capi ai Bisericii. „A apăra instituția” înseamnă a închide ochii la păcate, la devieri și la crime, înseamnă a ignora suferința victimelor nevinovate (mucenicii), a da întâietate formei în dauna duhului, lucruri care nu sunt pe potriva cugetului dumnezeiesc. Așa este lumea, pentru că nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Însă Biserica uită uneori [cine e] și se lasă influențată de lume.

În fine, după această judecată dumnezeiască Domnul adaugă, pentru că este un Rabbi evreu care se adresează altor rabbi evrei: „semn nu se va da lor, decât numai semnul lui Iona”, adică semnl morții și al învierii Mele. Punct. Nu au înțeles, pentru că nu voiau să înțeleagă. Hristos va spune: „n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In 15, 22). Dumnezeu nu are ce să facă, suntem liberi, nu poate să „vrea” în locul nostru, nici să Se pocăiască în locul nostru. Dumnezeu îi lasă, probabil cu tristețe, pentru că nu voiau să fie mântuiți.

La fel e și cu toți oamenii, cu Biserica și cu noi înșine.

Note: