Avva Isaia, Despre bucuria făcută sufletului care voieÅŸte să slujească lui Dumnezeu
publicat in Cuvânt filocalic pe 3 Octombrie 2019, 05:08
Fericit este cel în care nu se va afla ceva din ale celor potrivnici, căci bucuria ÅŸi veselia, odihna ÅŸi cununa lui vor fi peste măsură. Toate ale lumii acesteia se schimbă, cei ce lucrează pentru viaÅ£ă, și cei ce au fost căsătoriți, și toate celelalte de care am vorbit. Iubite frate, să punem toată puterea noastră în lacrimile dinaintea lui Dumnezeu, poate se va milui de noi bunătatea Lui ÅŸi ne va trimite puterea, până ce vom birui prin faptele ce le-am săvârÅŸit pe stăpânitorii răutăÅ£ii, care vin înaintea noastră. Să ne îngrijim din inimă, să ne dobândim dorirea lui Dumnezeu, care ne va mântui pe noi de mâinile Vicleanului când va ieÅŸi acolo, în întâmpinarea noastră. Să iubim, să iubim pe săraci, ca să ne scape de iubirea de arginÅ£i, când va ieÅŸi întru întâmpinarea noastră. Să iubim a trăi în pace cu toÅ£ii, mici ÅŸi mari, ca să ne păzească de ură când va ieÅŸi în întâmpinarea noastră. Să iubim pe toÅ£i fraÅ£ii noÅŸtri, neavând nici o ură în inima noastră faÅ£ă de cineva, nici răsplătind cuiva cu rău (Rom. 12, 17), ca să ne păzească pe noi de Veliar, când va ieÅŸi în întâmpinarea noastră. Să iubim smerita cugetare în toate, suportând cuvântul aproapelui ÅŸi când ne va lovi sau osândi. Căci aceasta ne va păzi de mândrie când va ieÅŸi întru întâmpinarea noastră. Să cîÅŸtigăm cinstirea aproapelui, căutând să nu-l criticăm în nimic. Aceasta ne va păzi de vorbirea lui de rău când va ieÅŸi în întâmpinarea noastră. Să dispreÅ£uim nevoia de lume ÅŸi cinstirea ei, ca să ne mântuim de critica ei când va ieÅŸi întru întâmpinarea noastră.
Să învăÅ£ăm limba noastră să exprime meditaÅ£ia la Dumnezeu, să grăiască dreptatea ÅŸi rugăciunea, ca să ne păzească de minciună, când aceasta va ieÅŸi în întâmpinarea noastră. Să ne curăÅ£im inima ÅŸi trupul de pofte, ca să ne mântuim de necurăÅ£ie cînd va ieÅŸi în întâmpinarea noastră. Căci toate acestea vor căuta să stăpânească sufletul când va ieÅŸi din trup. Iar virtuÅ£ile îi vor ajuta, dacă le-a dobândit. Care înÅ£elept nu va voi să-ÅŸi dea sufletul morÅ£ii, ca să-l scape de toate acestea? Să ne punem deci toată puterea noastră – ÅŸi mare este puterea Domnului nostru Iisus Hristos – ca să ajute smereniei noastre. Căci ÅŸtie că (cel pe care îl ajută) este om ÅŸi i-a dat lui pocăinÅ£a până la ultima răsuflare. Să-Å£i îndreptezi deci gândul spre Dumnezeu, ca să te păzească pe tine. Nu da atenÅ£ie nevoii de lume, socotind că este vreo nădejde în ea, ca să te poÅ£i mântui când vei părăsi cele ale lumii ÅŸi vei pleca din ea. Iar cele ce le vei face pentru Dumnezeu, acelea le vei afla ca o bună nădejde în ceasul trebuinÅ£ei. UrăÅŸte cuvintele lumii, ca inima ta să vadă pe Dumnezeu. IubeÅŸte să te rogi neîncetat, ca să Å£i se lumineze inima. Să nu iubeÅŸti lenea, ca să nu te întristezi când vei ajunge la învierea drepÅ£ilor. PăzeÅŸte-Å£i limba, ca să Å£i se lumineze inima. Să nu iubeÅŸti lenevia ÅŸi frica lui Dumnezeu va locui în tine. Transmite acum bogatului lipsit de vedere (această frică), ca să nu fii dispreÅ£uit între sfinÅ£i ÅŸi lipsit de bunătăÅ£ile lor. UrăÅŸte pofta de mâncări, ca să nu te împiedece Amalic. Nu te grăbi în slujirile tale lui Dumnezeu (în liturghiile tale), ca să nu te mănânce fiarele. IubeÅŸte pe cei credincioÅŸi, ca să fii miluit prin ei. DoreÅŸte pe sfinÅ£i, ca râvna lor să te mănânce.
Cugetarea la judecata lui Dumnezeu naÅŸte frica de ea în suflet, iar călcarea în picioare a conÅŸtiinÅ£ei alungă virtuÅ£ile din inimă. Frica de Dumnezeu alungă nepăsarea (lenevia), iar lipsa fricii o întăreÅŸte. Păzirea gurii trezeÅŸte înÅ£elegerea lui Dumnezeu, când gura tace întru cunoÅŸtinÅ£ă. Iar poliloghia (multa vorbire) naÅŸte lenea ÅŸi prostia. A renunÅ£a la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuÅ£ile lui, iar a Å£ine la voia ta faÅ£a de cea a aproapelui arată necunoÅŸtinÅ£a. MeditaÅ£ia însoÅ£ită de frică păzeÅŸte sufletul de patimi, iar rostirea vorbelor lumii îl întunecă, lipsindu-l de virtuÅ£i. Iubirea materiei tulbură mintea ÅŸi sufletul1, iar supunerea le înnoieÅŸte. Când tăcerea nu te opreÅŸte să-Å£i exprimi gândurile, te faci vădit ca unul ce cauÅ£i cinstirea lumii și slava urâtă a ei. Iar cel ce îndrăzneÅŸte să-ÅŸi descopere gândurile PărinÅ£ilor lui alungă aceste gânduri de la el2. Precum casa ce nu are uÅŸi, nici ferestre, ÅŸarpele ce voieÅŸte poate intra în ea, aÅŸa face cel ce-ÅŸi împlineÅŸte osteneala, dar nu o păzeÅŸte. Precum rugina mănâncă fierul, aÅŸa cinstirea mănâncă inima, dacă te încrezi în ea. Precum buruiana împletită cu viÅ£a nimiceÅŸte rodul, aÅŸa slava deÅŸartă nimiceÅŸte osteneala monahului, dacă se încrede în ea. Înaintea tuturor virtuÅ£ilor este smerita cugetare ÅŸi înaintea tuturor patimilor este lăcomia pântecelui. SfârÅŸitul virtuÅ£ilor este iubirea, iar sfârÅŸitul patimilor stă în a se îndreptăÅ£i pe sine (în a se socoti drept). Precum viermele mâncând lemnul îl nimiceÅŸte, aÅŸa răutatea (păcatul) aflată în inimă întunecă sufletul. Aruncarea sufletului înaintea lui Dumnezeu naÅŸte suportarea ocărilor fără tulburare, iar lacrimile lui sunt curate de toate cele omeneÅŸti. Dar cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta nici mânia (altora). Cel ce-ÅŸi amestecă cuvântul cu cele lumeÅŸti îÅŸi tulbură inima, ÅŸi o ruÅŸinează când se roagă lui Dumnezeu fără să aibă îndrăzneala (deplinei încrederi în El). A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinÅ£ă de ea aduce cunoÅŸtinÅ£a. Iubirea ostenelii este ura faÅ£ă de patimi, iar lenea aduce patimile fără osteneală.