Deodată văd sculându‑se de pe jos o fetiță cu părul bălai. Era ascunsă de mulțimea de picioare ale oamenilor care îmi stateau în față. Fetița are un zâmbet cald și un chip luminos ca soarele. 

‑ Ce faci aici?

‑ Cerșeșc, îmi răspunde senin.

‑ De când ești aici?

‑ De două ore.

 ‑Și nu ai primit nimic ?

‑ Nimic.

‑ Ce ai vrea să primești ?

‑ Un covrig, îmi zice cu ochii plini de speranță.

‑ Așteaptă aici. O să îți cumpăr, îi spun, uimit de răbdarea ei tăcută, așteptând să primească un covrig. 

Ajung la rând și comand covrigii. Comand și pentru ea o legătură de covrigi și îi dăruiesc. Copila își ia covrigii și aleargă fericită, arătându‑i tuturor ca pe un trofeu. O privesc cu bucurie și mulțumire că mi‑a oferit șansa de a face o faptă bună. 

Mulțimea de oameni din spatele meu începe să mă privească ciudat.

‑ I‑ați dat degeaba. O să îi arunce la gunoi, încearcă să mă convingă un domn “binevoitor”.

‑ Dacă ar gândi toată lumea ca dumneavoastră și mai mulți ar muri de foame, îi răspund întristat de neputința omului de a simți bucuria autentică a copilei. 

Văzusem prea mulți copii care se bucurau de orice bomboană primită, deși aveau munți de bomboane acasă. Această copilă nu avea nici bomboane, nici mâncare și poate nici casă. 

‑ Îi încurajați să cerșească! îmi strigă o cucoană.

‑ Așa îi ajutăm să devină niște puturoși, completează o altă doamnă. 

Încep să mă întreb dacă am făcut vreo crimă sau dacă chiar am influențat în mod negativ destinul fetei cu părul bălai. Mă depărtez tăcut de adunarea de „înțelepți” de la chioșcul cu covrigi și alerg către gara din apropiere, convins că nu acestă fetiță este cauza relelor din lume.  Deodată aud țipetele unui angajat CFR, care aleargă doi copii cerșetori.

‑ Cărați‑vă de aici! Cerșiți în fiecare zi! Ajunge! strigă angajatul după prichindei, care nu pricep nimic.

Nici eu nu pricep de ce nu se întreabă nimeni de unde vin acești copii și de ce nu se interesează nimeni de soarta lor. De ce nu sunt chemate autoritățile, atâta vreme cât acești copii vin zi de zi la cerșit? Oftez adânc și intru pe peron. 

Pe banca de pe peron fetița cu părul bălai înflulecă cu pofta unui copil fericit din covrigii atât de „periculoși” pentru viitorul ei. Stă acolo pe peron de parcă ar vrea ca toți călătorii să îi vadă fericirea. 

Inima mi‑a surâs de bucurie, și cu acest sentiment m‑am urcat în trenul pe care l‑am așteptat la fel de nerbdător precum a așteptat fetița covrigii.

‑ Nu vă necăjiți. Vedem răul acolo unde nu este. Iar acolo unde este preferăm să îl ignorăm. Așa fac oamenii când vor să își justifice indiferența, inventează motive, îmi spune domnul care se așeză în același compartiment cu mine și care urmărise întreaga scenă. Am ajuns să vedem pericolul în ochii copiilor care cerșesc, fără să ne gândim ce am putea face ca și ei să creadă că visurile li se pot împlini. 

Dau din cap în semn de aprobare și recunoștință pentru încurajare și îmi las inima să se bucure de împlinirea dorinței unui copil nevoit să stea culcat la picioarele semenilor cu speranța că va primi un covrig; sau, mai bine zis, o clipă de fericire. 

 

Pr. Iosif Cristian Rădulescu