Să spunem mai întâi un cuvânt de ordin general despre copii în civilizațiile omenești. Lumea antică în general, iar civilizația romană în special, nu acordau o mare importanță copilului și nu cunoșteau ceea ce se va numi la sfârșitul celui de-al doilea mileniu „copilul-rege”. Dacă faptul de a avea copii era considerat ca o bogăție pentru viitor (înnoirea generațiilor era condițiasine qua nona perenității omenirii), rata mortalității infantile (și a femeilor care mureau la naștere) era atât de mare,cănu se putea proiecta un viitor decâtpentru copiii ajunși la adolescență, situație total diferită de cea pe care o trăim înmomentul de față. Trebuie să amintim și că  în dreptul roman tatăl (pater familias) avea drept de viață și de moarte asupra copiilor¹. Biserica și încreștinarea vor pune capăt acestui lucru în Apus.

Poate părea deci suprinzător locul pe care Hristos îl acordă copiilor, și mai ales „pruncilor²”, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu apare în Vechiul Testament (fiindcă sterpiciunea femeilor era considerată un blestem, pentru că nu le îngăduia oamenilor săia parte la Venirealui Mesia). Dar trebuie să ne amintim că Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat – a făcut experiența lăuntrică a diferitelor etape ale creșterii Omului, devenind rând pe rând embrion și făt în sânul Maicii Sale pământești Maria, apoi nou-născut, prunc, copil, adolescent, tânăr și în sfârșit bărbat în plinătatea vârstei, la 33 de ani, vârsta veșnică a Omului în Împărăția lui Dumnezeu. El a sfințit toate vârstele biologice, psihologice și duhovnicești ale Omului până la desăvârșirea voită de Tatăl Său ceresc și plinită în Duhul Sfânt.

Înainte de a face exegeza pericopelor evanghelice care au ca temă Hristos și copiii, să amintim ce este copilul în plan duhovnicesc. Un copil este exclusiv rodul unirii de iubire între un bărbat și o femeie, care devine „cuib”pentru rodul acestei iubiri, căci aceasta este voia Tatălui ceresc, peste care nimeni nu va putea trece. Este porunca dată de Dumnezeu lui Adam și Evei, este drumul pe care l-a sortit omenirii („Creșteți… și umpleți pământul și-l supuneți³…” – Fac. 1, 28). Un copil care se află în sânul maicii sale este mai întâi un embrion, apoi un făt, al cărui trup se zidește puțin câte puțin de-a lungul celor nouă luni de sarcină. El nu devine un „copil”de sine stătător decât când iese din pântecele mamei, când scoate „strigătul”care aduce prima respirație; atunci devine copilul ființă omenească, persoană care va primi un „nume”. Are totul întru sine și nimic nu i se va mai adăuga, este precum l-a dorit Tatăl ceresc, după cum l-a zidit Fiul, iar Duhul i-a dat viață. Însăeste un omîncă „mic”, căci va trebui să crească și să atingă treptat statura unui om, al cărui model desăvârșit și deplin este Iisus Hristos, „Fiul Omului”.

Fără a pretinde un studiu exhaustiv, putem să grupăm împreună diferitele pericope care îiprivesc pe „prunci” în două sau trei teme, care se întretaie:

• primirea pruncilor, atât de dragă lui Hristos;
• asemănarea cu ei pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, adică să ne facem în mod liber mici ca ei;
• și nesmintirea lor, adică să nu murdărim curăția pe care o întruchipează ei pe pământ.

Vom vorbi despre toate acestea pe rând.

Cel mai semnificativ și mai limpede este felul în care îiprimește Hristos pe cei mici, arătat de Sf. Matei (19, 13-15), de Sf. Marcu (10, 13-16) șide Sf. Luca (18, 15-17).

Cei trei sinoptici, Matei, Marcu [adică Petru] și Luca[adică Pavel] istorisesc că „I s-au adus [lui Iisus] copii ca să-Și pună mâinile peste ei [Lc: ca să Se atingă de ei] și săse roage [pentru ei]” (Mt. 19,13, Mc. 10,12 șiLc. 18,15). Sf. Luca precizează: „și aduceau la Elși pruncii^4”. Aceasta este harisma mamelor, care știu în chip înnăscut ceea ce este bine și bun pentru copiii lor, și care au îndrăzneala de a face acel lucru. Bineînțeles, Apostolii îi ceartă, după cum se poartă adesea bărbații: haideți copii, nu supărați pe Rabbi, duceți-vă să vă jucați afară… Iisus se indignează și zice: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți…”. Este vorba despre un eveniment istoric la scara civilizației omenești: este probabil prima oară când un „personaj important”din neamul omenesc⁵ vorbește și se poartă astfel. Își pune mâinile peste ei, îi binecuvântează, îi sărută și îi ia în brațe, cu o purtare demnă de chemarea unei mame. Bărbaților în general le place să facă pe durii și să nu-și manifeste sentimentele. Hristos nu este așa: are în același timp și putere bărbătească și tandrețea unei femei, este Omul desăvârșit, „fără amestecare și nedespărțit”.⁶

Să adăugăm, pe linia acestor pericope evanghelice, că numeroși sfinți și mistici clarvăzători, cărora Sfântul Duh le-a dat de veacuri să „vadă” pe Hristos în viața lor pământească, dau mărturie de iubirea lui Hristos pentru pruncii care aleargă la El: Îi iaînbrațe, le mângâie creștetul, îi sărută, le spune vorbe blânde și binevoitoare. Hristos se poartă exact ca un tată cu copiii Săi iubiți, oglindind și manifestând iubirea Tatălui Său Ceresc pentru toți oamenii. Se mai poate observa și că Hristos îi numește pe Apostoli „copiii Săi”, cel puțin de două ori: la începutul Ultimului Său Cuvânt, după ce Iuda a ieșit din Foișor („Fiilor”⁷) și la cea de-a treia arătare a Sa după Înviere („fii”⁸), pentru că ascultă pe Dumnezeu [Hristos], după cum pruncii ascultă pe părinții lor.

Și de ce stăruiește El atâtde mult asupra pruncilor? „Căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu.”Ceea ce vrea să spună următoarele: Tatăl ceresc domnește, prin Duhul Său cel Sfânt, în inima tuturor care se poartă cu El ca niște prunci.  Și stăruiește: „Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.” Care este caracteristica unui prunc? Aceea de a crede tot ce îi spun tatăl și mama lui. Căci se încrede în ei fără nicio îndoială și nu are în el nimic ascuns: este o ființă nevinovată, a cărei inimă este curată și simplă. Sf. Ioan Gură de Aur⁹ adaugă: este fără de mândrie, nu ține minte răul, nu dorește să se răzbune, sufletul său este curat și lipsit de orice patimă… Astfel trebuie să fim și noi cu Dumnezeu (și cu aproapele), chiar și după ce am devenit adulți. Putem vedea adesea această purtare de copil la Sfinți.

 Acest lucru îl va spune Hristos din nou atunci când Apostolii vor pune întrebarea, poate un pic nepotrivită, cu privire la cine este cel mai mare printre ei, moment relatat de Sf. Matei (18, 1-5), de Sf. Marcu (9, 33-37 și 42) șide Sf. Luca (9, 46-48). Sf. Ioan Gură de Aur are, cu privire la aceasta, o explicație interesantă și originală¹⁰: el observă că Sf. Matei începe cu „în ceasul acela”, adică „al celor ce se petrecuseră mai înainte”; or, acolo istorisește evanghelistul întâmplarea cu darea „statirului”la intrarea în Capernaum, care îi atribuie lui Petru un rol important și dămărturie despre legătura lui deosebită cu Hristos (Mt. 17, 24-27). După Ioan Gură de Aur, Apostolii ar fi fost un pic invidioși pe Petru („Pentru ce îl cinstești mai mult decât pe noi? ”). Însă „rușinându-se” și neîndrăznind să mărturisească adevărata lor preocupare Stăpânului, Îi pun oîntrebare generală („cine este cel mai mare?...”, adică, de fapt, cine este cel dintâi?). Este o analiză pertinentă. Trebuie să recunoaștem că este o întrebare neînsemnată, fiindcă Dumnezeu dă puteri cui voiește – din păcate, însă, putereaeste o adevărată obsesie la oameni, în „lume” și chiar și în Biserică, la căpeteniile Bisericilor¹¹, lucru trist...

Apostolii vorbiseră deci pe drum, între ei, și o dată ajunși acasă la Capernaum, Domnul, care citește inimile, îiîntreabă: „despre ce vorbeați pe drum?”. Hristos se folosește atunci de prilejul răspunsului lor „general” pentru a le da o învățătură duhovnicească și ecleziologică în vederea viitorului lor de căpetenii ale Bisericii. Șiaduce un prunc înmijlocul lor, pe care îl sărută, și zice: „Adevărat zic vouă, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. „Și adaugă: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte”. Și merge și mai departe, căci se identifică pe Sine cu un prunc. Înțelesul este profund teologic: El Însuși este pe de-a-ntregul ascultător Tatălui Său ceresc, după cum sunt copiii ascultători taților lor; este ascultător și smerit, micșorându-Se pe Sine în chip liber. Admirabilă pedagogie a lui Hristos, Care nu ține ucenicilor Săi un discurs teoretic grandios, ci le arată realitatea cugetelor dumnezeiești. Este valabil șipentru noi, pentru întreaga Biserică, șiîndeosebi pentru mai-marii ei, pentru toți cei care sunt „cei dintâi”prin funcția lor.

În fine, trebuie să menționăm șipasajul în care vorbește despre sminteli, care urmează imediat celor de mai sus, cel puțin la Sf. Matei și la Sf. Marcu (Mt. 18, 6-11 și14; Mc. 9, 42; Lc. 17, 1-2). Domnul nu numai că îidă pe prunci ca pildă, ca model duhovnicesc, ci adaugă și o atenționare de temut: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Să băgăm de seamă că spune „dintr-aceștia mici care cred în Mine”, ceea ce înseamnă că cei „mici” [copiii] cred în chip firesc în Dumnezeu. Urmează o întreagă desfășurare despre sminteli și despre cei care le provoacă, dar care nu ne privește aici în mod direct. Însătrebuie să reținem avertismentul înfricoșător al lui Hristos, care exprimă „mânia lui Dumnezeu”, căci a sminti un copil, a-l șoca, a-l răni prin cuvinte sau gesturi înseamnă a murdări curăția feciorească din el, pe care o simbolizează pe pământ. Cel care face aceasta este vrednic de Iad. Hristos sfârșește printr-o revelație teologică importantă și minunată: „să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, înceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este înceruri” (Mt. 18, 10). Ce este fața Tatălui ceresc? Tatăl nu S-a întrupat și nu poate fi văzut, și nici Duhul. Numai persoana Fiului S-a întrupat, din ascultare față de Tatăl. Or, Hristos este chipul desăvârșit al Tatălui, „fiind strălucirea slavei Sale şi chipul ipostasului Său”¹²,  căci a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. „Fața Tatălui ceresc” este Fiul care Îl descoperă. Îngerii văd pe Fiulîntrupat de-a dreapta Tatălui, manifestând pe Tatăl. Și de ce spune El„îngerii lorînceruri” și nu „ei văd”? Pentru că îngerii sunt mijlocitori între Dumnezeu și Om, și fără mijlocirea lor am fi arși, mistuiți de focul necreat al Dumnezeirii. Însăceea ce trebuie săsubliniem este căpruncii sunt atât de aproape de Dumnezeu, încât îngerii lor păzitori sunt foarte aproape de Tatăl ceresc și Îi jertfesc inimile lor curate, transmițând această priveliște pruncilor omenești.

Cu privire la aceasta aș vrea să aduc o mărturie personală. Sunt tată a doi copii și bunic. Am ținut în brațe sugari și am observat un lucru: privirea unui sugar este de temut și de neînfruntat, pentru că este privirea lui Dumnezeu. Căci în această foarte scurtă perioadădin existența lor pământeascăei sunt încă mai aproape de Cer decât de pământ. Dar acest lucru durează foarte puțin. De îndată ce s-au obișnuit cu viața pământească și au un contact intens cu părinții lor încep să descopere lumea, privirea lor devine „normală”, obișnuită, sentimentală, afectuoasă, pentru că încep să fie legați de părinții lor și de cei care îi înconjoară cu iubire. Sugarii și pruncii sunt ființele cele mai apropiate de Dumnezeu. Ei nu au o conștiință psihică puternică (nu pot manifesta ceva din ființa lor lăuntrică), însă au o conștiință duhovnicească foarte înaltă, mai înaltă decât a bătrânilor, de fapt apropiată de conștiința îngerească. Sunt, în lumea căzută, martorii stării paradisiace a Omului.

Note: