Adaugat la: 1 Noiembrie 2008 Ora: 15:14

Imperiul carolingian şi Imperiul bizantin: către o ruptură a creştinătăţii apusene şi răsăritene

Imperiul carolingian şi Imperiul bizantin: către o ruptură a creştinătăţii apusene şi răsăritene

Criza iconoclastă şi al doilea sinod ecumenic de la Niceea (787), despre care a fost vorba ultima oară, au marcat un moment important în procesul de îndepărtare a creştinătăţii occidentale de cea orientală. Puţin timp după Niceea, în anul 794, Carol cel Mare a reunit un sinod la Frankfurt, unde printre multele inovaţii aduse în organizarea bisericească, textul de la Niceea a fost respins. În schimb, trimişii papei de la Roma (Adrian I) au fost prezenţi la sinodul de la Niceea, papalitatea având în perioada iconoclastă un rol important în apărarea ortodoxiei. Ea a refuzat să valideze sinodul de la Frankfurt şi a sfârşit prin a recunoaşte sinodul de la Niceea (în 880), în pofida ostilităţii clerului franc. Însă dincolo de ezitările papei, biserica din imperiul carolingian se îndepărtează din ce în ce mai mult de tradiţiile şi învăţătura bisericii din cadrul imperiului bizantin. Cum s-a ajuns la această îndepărtare? Cum a luat naştere noua creştinătate occidentală care s-a despărţit de moştenirea romano-bizantina ce predominase până atunci în Occident?

Aceasta s-a petrecut în cadrul unui proces mai larg de mutaţie istorică din regiune: un nou spaţiu politic, economic şi cultural se formează în timpul regilor carolingieni, care nu mai era axat pe aria de civilizaţie mediteraneană a fostului imperiu roman. Regatul franc al lui Carol cel Mare, care şi-a ales capitala la Aix-la-Chapelle (sau Aachen, în Renania) nu mai era regatul lui Clovis, primul rege al francilor, şi al dinastiei merovingienilor (secolele VI-VII). Clovis (481-511), după victoriile sale militare şi fondarea regatului franc, deşi şi-a păstrat autonomia, a dorit să fie recunoscut de către împăratul de la Constantinopol şi să fie în uniune religioasă cu bizantinii, devenind un apărător al ortodoxiei în conflictul cu alţi regi germanici care erau arieni. Biserica francilor îşi avea deci punctele de reper în imperiul roman al cărui centru era acum în Orient, iar monahismul în fosta Galie s-a născut din tradiţia orientală a părinţilor din deşert adusă în sudul Franţei de Sfântul Ioan Casian, originar din Sciţia, din părţile Dobrogei, la începutul secolului al V-lea (viaţa monastică de pe insula Lérins, mănăstirea Sfântul Victor din Marseille). Un exemplu al culturii franco-romane a epocii este chiar Sfânta Genoveva de la Paris, care a contribuit decisiv la unirea francilor şi a romanilor într-un regat creştin comun. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) transformă Mediterana într-un „lac roman” cu capitala la Constantinopol, dominând politic şi cultural regatele barbare. Papii de la Roma, dintre care putem aminti exemplul Sfântului Grigorie cel Mare (590-604), erau în strânsă legătură cu puterea de la Constantinopol, loialitatea lor faţă de imperiu fiind o formă de patriotism roman în raport cu regii barbari. Papa Grigorie cel Mare, în afară de a fi fost un ierarh înzestrat, dăruit Bisericii, se comportă şi ca un reprezentant de facto al împăratului de la Constantinopol, până la a emite acte în numele său, căci avea un prestigiu mai mare decât reprezentantul oficial al împăratului, exarhul de la Ravena.

Însă situaţia se schimbă în cursul secolului al VII-lea, înainte chiar ca musulmanii să ajungă în Spania şi în sudul Italiei, pe fondul declinului economic şi demografic al regiunii – ca urmare a unei mari epidemii de ciumă – însoţit de un declin al culturii latine odată cu retragerea progresivă din Occident a imperiului bizantin. Cultura latină a mai supravieţuit în Italia şi în sudul Franţei. Însă mai spre nord, spaţiul dintre Sena şi Rin cunoaşte un nou început, cu o dezvoltare economică fără precedent, cu apariţia de noi oraşe şi porturi şi a unei puternice aristocraţii care se detaşează de dinastia merovingiană, creând premizele unui nou spaţiu politic ce va fi imperiul lui Carol cel Mare. Acest spaţiu nu mai era legat de cultura mediteraneană romană. Se dezvoltă aici o cultură proprie şi chiar în interiorul Bisericii o spiritualitate specifică influenţată de monahismul irlandez. Cel mai celebru dintre monahii irlandezi misionari este Sfântul Columban, care împreună cu doisprezece ucenici a părăsit Irlanda (592) şi a străbătut Franţa până în nordul Italiei, fondând numeroase mănăstiri dintre care cea de la Luxeuil (Burgundia) şi Bobbio (nordul Italiei). Se pare ca el este primul care foloseşte termenul de „Europa” într-un sens nou: el vorbeşte de „toate Bisericile Europei”, supuse autorităţii papale. Misiunile monahilor irlandezi din secolul al VII-lea au fost urmate în secolul al VIII-lea de o altă generaţie, anume a monahilor anglo-saxoni, care venind din Anglia au continuat opera de evanghelizare în spaţiul franc, mai ales în Germania, dintre care cel mai important este Sfântul Bonifaciu, apostol al Germaniei, care a murit ca martir în Frizia la anul 754.

În acest context de mutaţie politică, economică şi spirituală se va impune puterea carolingienilor, marea familie aristocraticădin zona Rinului Superior, care vor reuşi să extindă regatul franc până la fondarea unui nou imperiu, imperiul carolingian, care, împreună – sau mai degrabă în concurenţă cu o papalitate reformată, vor da naştere creştinătăţii occidentale, în ruptură cu Răsăritul şi cu Biserica Ortodoxă. Carol Martel, bunicul lui Carol cel Mare, îşi impune autoritatea asupra regatului şi dobândeşte victoria asupra arabilor la celebra bătălie de la Poitiers, moment simbolic în istoria occidentală care marchează stoparea avansării arabe pe continent. Succesorul său, Pepin cel Scurt este considerat fondatorul dinastiei carolingiene, căreia îi conferă o nouă legitimitate religioasă printr-o inovaţie introdusă la ceremonia de încoronare – care nu exista la împăraţii bizantini –, anume ungerea cu ulei sfinţit după modelul lui David din Vechiul Testament, rege şi profet. Prima ceremonie de acest fel, anume încoronarea lui Pepin în bazilica Saint Denis din Paris (754) a fost făcută de însuşi papa Ştefan al II-lea, însă nu la iniţiativa lui, ci constrâns de situaţie: papa trebuise să părăsească Roma cucerită de Lombarzi şi să traverseze Alpii în căutarea de sprijin militar (e de notat că aceasta se întâmpla în acelaşi an cu sinodul iconoclast de la Constantinopol, papa neputând să ceară ajutorul împăratului bizantin iconoclast). Semnificaţia acestei încoronări este de mare importanţă, fiind la originea pretinsului caracter sacru al monarhiei franceze, însă ea nu venea din tradiţia bisericii, ci din noua concepţie politico-religioasă de la curtea carolingiană, inspirată din Vechiul Testament, un text al epocii afirmând că prin această ungere regele primeşte harul Duhului Sfânt, ideea fiind că suveranul cumulează vocaţia regală şi cea sacerdotală (fără a fi totuşi un preot). În urma acestui compromis, Pepin îl reinstalează pe papă la Roma, de unde lombarzii sunt înlăturaţi: este şi momentul apariţiei statului papal în centrul Italiei, sub protecţia regilor franci. E de notat că în această perioadă a consolidării statului pontifical apare unul din cele mai celebre falsuri din istorie, faimoasa „donaţie a lui Constantin”: după acest text, intitulat „Constitutum Constantini”, împăratul Constantin cel Mare, părăsind Italia, ar fi transferat puterea imperială papei Silvestru şi succesorilor lui. Până la denunţarea acestui fals în epoca Renaşterii, papalitatea va invoca acest text în favoarea preeminenţei puterii sale asupra suveranilor europeni.

Dar cum s-a ajuns la o nouă concepţie despre imperiul creştin şi la concurenţa dintre papă şi împărat pentru puterea imperială în Occident? Pregătită la curtea carolingiană, în special de Alcuin, principalul sfetnic al lui Carol cel mare, ideea creării unui nou imperiu occidental era prezentă şi la Roma în mediile pontificale. Ceremonia încoronării lui Carol cel Mare la Roma, în anul 800, de către papa Leon al III-lea, traduce aceste noi idei: dincolo de concurenţa pentru supremaţie, papa şi împăratul se vor sprijini unul pe celălalt pentru a-şi consolida puterea în spaţiul occidental. Pe lângă faptul de a fi uns ca un nou „David”, după încoronarea practicată de regii carolingieni, Carol cel Mare este de acum înainte şi un nou „Augustus”, stăpân peste un imperiu care se autointitulează „roman”, în timp ce imperiul bizantin, prins încă în criza iconoclastă, este denigrat (pretextul fiind că tronul împăratului a fost uzurpat de o femeie, împărăteasa Irina). Mai târziu, Carol cel Mare va obţine o recunoaştere din partea împăratului bizantin Mihai I şi, teoretic, vor coexista doi împăraţi „fraţi”, unul în Occident şi unul în Orient; însă acest compromis a fost de scurtă durată. Pe de-o parte, unitatea imperiului lui Carol cel Mare ia sfârşit la moartea succesorului său Ludovic, imperiul fiind împărţit între cei trei fii ai săi. Însă fragmentarea politică ce urmează, care este la originea statelor Europei occidentale, nu pune capăt operei lui Carol cel Mare, ale cărui reforme, inclusiv în interiorul Bisericii îşi continuă efectele. Pe de altă parte, imperiul bizantin, confruntat cu avansarea musulmană, îşi restrânge frontierele la dimensiunile unui imperiu oriental, din ce în ce mai elenizat, şi păstrează doar câteva posesiuni în sudul Italiei. Concurenţa dintre cele două imperii va fi dublată de pretenţiile papei la o absolută supremaţie în lumea creştină. Apusul va fi marcat timp de secole de ideea că nu poate fi decât un suveran creştin cu vocaţie universală (în sensul acesta imperiul creştin este mai mult decât un regat creştin, căci are vocaţie universală). Gândirea occidentală se depărtează de cea bizantină şi în planul acesta, tinzând din ce în ce mai mult să justifice teologic construcţia unei împărăţii a lumii acesteia, condusă de un fel de reprezentant al lui Hristos pe pământ. Asistăm deci în această perioadă la naşterea unui nou spaţiu politic, cultural şi religios, Europa, care apare în opoziţie cu Bizanţul, şi în sânul acestor două imperii, Biserica cunoaşte o ruptură din ce în ce mai adâncă între partea de cultură latino-germanică şi partea grecească, ruptură care va duce la marea schismă din 1054, aşa cum vom vedea în continuare.

 

Ioana Tănase

Imperiul carolingian şi Imperiul bizantin: către o ruptură a creştinătăţii apusene şi răsăritene

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni