Legătura dintre sfârșitul istorisirii orbului din naștere și acest cuvânt este greu de înțeles și suntem nevoiți să ne referim la izvoare non‑evanghelice: tradiția spune că Domnul, însoțit de ucenicii Săi, a mers să predice Evanghelia la nord de Ierusalim, apoi că S‑a întors în oraș și s‑a dus la Templu, pentru a Se ruga, după obiceiul Său. Şi ieșind din Templu, se spune că în oraș l‑a întâlnit pe orbul pe care l‑a vindecat. După cele spuse de Sf. Ioan, i S‑a arătat acestuia ca Mesia²: tânărul L‑a crezut și s‑a închinat Lui (In 9, 35‑38). Apoi Iisus a început să vorbească, rostind pentru tânărul acela și pentru ucenicii Săi un important cuvânt teologic despre cum aveau să se sfârșească cei trei ani ai Săi de evanghelizare și despre «judecată» [termen folosit de Hristos la versetul 39] (subliniind deosebirea dintre cei ce văd şi cei ce sunt orbi, despărţirea care îi defineşte), cuvânt cu atât mai adaptat cu cât este ținut dinaintea unui orb din naștere, căruia Hristos i‑a redat fizic vederea, însă care și‑a deschis și ochii lăuntrici ai inimii.

Şi deodată apar Fariseii, la un colț de stradă. Îl recunosc pe Iisus și se amestecă în conversație (ceea ce explică prezența lor neprevăzută la Sf. Ioan). Trebuie să ne amintim că fariseii se arată jigniți pentru faptul de a fi fost ridiculizați de orbul din naștere (cf. dialogul savuros pe care acesta îl are cu ei la In 9, 18‑34). Domnul, în ciuda urii cu care Îl urmăresc membrii Sinedriului, nu pierde niciodată prilejul de a rosti o învăţătură, căci pentru aceasta a venit El, Cuvântul Tatălui ceresc. Fariseii înțeleg pe dată că pe ei îi are Hristos în vedere: „Oare și noi suntem orbi?” (In 9, 40), iar Hristos le răspunde zicând, în esență: da, sunteți orbi prin voia voastră, acesta este păcatul vostru.

Atunci Iisus va spune pilda Păstorului celui Bun, dinaintea orbului din naștere și a ucenicilor Săi, dar și în prezența Fariseilor, ceea ce arată libertatea Sa suverană și curajul Său neînvins: este vorba de fapt de un cuvânt teologic sub formă de pildă³, pentru că nu există o „morală a poveștii”, ca într‑o pildă, și pentru că este lung (In 10, 1‑20), pe când pildele sunt istorisiri scurte. Acest cuvânt este cunoscut în lumea întreagă și în toate culturile, fiindcă este o referință universală (ca și cuvântul despre „Bunul Samaritean”). După câte ştim, nu este citit duminica decât în Apus, în cea de‑a doua duminică după Paști⁴. Cuvântul acesta fost comentat între alții de Sf. Ioan Gură de Aur (Omiliile 59 și 60, despre Sf. Ioan) și de Sf. Grigorie cel mare al Romei (Omilia 14).

Esențialul acestui cuvânt și motivul pentru care are un caracter de pildă ține de faptul că Domnul va vorbi despre Sine ca despre un păstor care călăuzește, paște și apără oile (pe cei care cred în El și sunt mântuiți de către El), oi pe care le duce într‑un staul, într‑o o stână, Împărăția Tatălui Său ceresc.

Ni se pare de folos să precizăm termenii din punct de vedere lingvistic. [În franceză,] „pasteur” și „berger” au același înțeles și vin deopotrivă din latină. Pasteur vine din latinescul pastor și îl desemnează pe cel ce paște oile sau le păzește (de unde termenul de pâtre, în franceză). Berger vine din latinescul berbex (apoi verbex sau vervex), care înseamnă oaie sau berbec. Cei doi termeni sunt echivalenți, însă „pasteur” are, din secolul al XI‑lea, un înțeles religios, duhovnicesc, acela de „slujitor al altarului”, de episcop sau preot. Este și termenul cel mai universal. Așadar, am păstrat termenul de „pasteur” în titlu şi am folosit cuvântul „berger” în text, pentru că este mai expresiv, mai ușor de înțeles în această epocă tehnologică și de indiferență religioasă. [În română, păstor cumulează cele două sensuri, de unde și folosirea generalizată a acestui termen în traducere. Cioban se referă exclusiv la meseria de oier – n.tr.].

Înainte de a comenta mai în detaliu această pildă, să ne oprim asupra acestor simboluri bogate în înțeles și asupra extraordinarei pedagogii a lui Hristos. Palestina de acum 2000 de ani era (și mai este încă) o țară mediteraneană – deci caldă –, cu puțin pământ arabil, prin urmare una din sursele principale de înavuţire era creșterea animalelor⁵, și mai ales a oilor. Oaia, care dă lapte, lână, carne și piele, este un animal bine îmblânzit, apropiat omului. Marea bogăție a unei turme de oi sunt femelele, oile, care poartă mielul, iar masculii (berbecii) sunt folosiți numai la reproducere. Aceste oi, docile din fire, trăiesc în turme și trebuie să fie călăuzite de un păstor experimentat, altfel s‑ar pierde⁶ și ar fi răpite de animalele de pradă. Oaia este simbolul creștinilor, mai întâi al Mariei, care Îl poartă pe Mielul lui Dumnezeu în sânul său, dar și al oricărui creștin, care trebuie să facă același lucru în chip tainic, să‑L poarte în inima sa pe Hristos, asemănându‑se Lui.

Păstorul merge mereu în frunte și călăuzește turma acolo unde este hrană și apă, lucru pentru care trebuie să cunoască bine regiunea. Păstorul călăuzește turma prin prezența sa fizică – vizibilă – și cu glasul, ceea ce înseamnă că își cunoaște bine oile; în plus, trebuie să fie în stare să le îngrijească atunci când se rănesc şi mai ales le apără împotriva prădătorilor, dintre care cei mai de temut sunt lupii, care dintotdeauna ucid și mănâncă oile⁷. Păstorul merge întotdeauna cu un toiag, în care se sprijină, care este simbolul puterii sale de a porunci și de care se slujește împotriva lupilor. Păstorul nu doarme noaptea decât cu un singur ochi, pentru că este momentul propice pentru lupi să atace: el veghează (cf. păstorii din Betleem: Lc 2, 8). Și când lupii atacă, el trebuie să aibă curajul de a le ține piept cu glasul și cu toiagul său. Păstorul își pune aşadar viața în pericol la fiecare atac. Păstorul nu este chiar singur, este însoţit de un câine, care îl ajută să adune turma și care se luptă vitejește cu lupii.

Ne dăm seama, dezvoltând semnificația acestor simboluri, că totul corespunde întocmai și cu desăvârșire lui Hristos. Vom vedea – prin propriile Sale cuvinte – că El este păstorul desăvârșit al creștinilor,Păstorul cel Bun, căci creştinii au menirea de a fi oi duhovnicești, care poartă Mielul dumnezeiesc⁸. Câinii [care nu apar aici] sunt îngerii, slujitori ai Păstorului dumnezeiesc. Acesta este geniul^[9] lui Hristos: acela de a alege simboluri care ajung la inima oamenilor, într‑o civilizație agro‑pastorală antică [anterioară modernismului tehnic], iar aceste simboluri, datorită bogăției lor duhovnicești, sunt pe înțelesul tuturor oamenilor, din toate epocile și din toate culturile, până la sfârșitul veacurilor.

Staulul [refugiu și loc de odihnă al oilor, dar unde nu rămân tot timpul] simbolizează în același timp Raiul regăsit și Împărăția cerească, sălașul părintesc, iar Biserica pământească este prevestirea acestora. Staulul nu are decât o ușă, Ușa Cerului. Cei care încearcă să intre cu sila și pe altă parte sunt „furi și tâlhari”. Sf. Ioan Gură de Aur¹⁰ vede în ei prorocii mincinoși, păstorii mincinoși, cristoșii mincinoși, care au venit înaintea lui Hristos și care vor veni după El, predicând erezii și ideologii mesianiste, politice sau religioase, care pretind că salvează lumea fără adevăratul Mesia, fără Hristos, și care sunt toate ucigașe sau duc la genocid. Aici Domnul îi are direct în vedere pe Farisei și tot Sinedriul, care Îl resping violent și vor să‑L ucidă¹¹.

Apoi Domnul adaugă: „iar cel ce intră prin ușă este păstorul oilor”. Păstorul dumnezeiesc, Hristos, este singurul care poate să intre pe această ușă. Acest lucru este pentru totdeauna limpede și deslușit. Cuvântul tainic ce spune că „portarul îi deschide” vrea să spună că cei doi Heruvimi de slavă, cu sabie de foc, care stau dinaintea ușii de la alungarea lui Adam și a Evei, recunoscând pe Stăpânul și Domnul lor prin firea Sa omenească, Îi deschid ușa cu respect și admirație¹².

Avem apoi un minunat cuvânt despre relația Păstorului‑Hristos cu oile Sale‑credin-cioși creștini, de fapt chipuri de recunoaștere duhovnicească a adevăratului și singurului Mesia („oile aud glasul Său… le cheamă pe nume… merge înaintea lor… nu vor merge după un străin”), iar în miezul acestui cuvânt aflăm un gând care poate părea straniu: dacă portarul deschide, asta înseamnă că oile vor intra cu păstorul lor, după aceea, însă, El scoate îndată oile afară. Lucrul acesta îl va spune puțin mai încolo: „Cel care intră prin Mine… va intra și va ieși…” Sf. Grigorie cel Mare¹³ face o frumoasă exegeză a acestui cuvânt: „va intra venind la credință, va ieși trecând de la credință la vederea față către față şi de la a crede la a contempla”. Este vorba de fapt de o înaintare în sfințenie și mai cu seamă de îndumnezeire.

Sf. Ioan are „bunătatea” de a spune că Fariseii nu au înțeles nimic (In 10, 6), dar acest lucru nu este sigur: probabil că ei au simțit despre ce e vorba, dar inima lor este închisă la acest adevăr.

Domnul nu se îngrijește de acest lucru, pentru că aceia nu vor să creadă și pentru că au hotărât dinainte să‑L respingă și să‑L combată. El Își continuă pilda și merge mai departe, căci pentru El vremea judecății a venit. De fapt, Hristos vorbește pentru a‑Și forma ucenicii pentru viitoarea lor misiune de păstori.

„Eu sunt ușa oilor.” Astfel, Hristos nu este numai Păstorul, este și Ușa, altfel spus învățătura Mea, cuvântul Meu, purtarea Mea [exemplul Meu], doar ele vă vor permite să intrați în Împărăția Tatălui Meu. „De va intra cineva prin Mine, se va mântui.” Căci Hristos este „singurul Mântuitor al lumii”, pentru că a săvârșit ceea ce Tatăl Său ceresc I‑a cerut (și ceea ce a făcut prin Duhul Sfânt). „Eu am venit ca viață să aibă” – fiindcă eram morți cu Adam, prin păcat; Hristos ne‑a redat viața, viața adevărată, viața veșnică.

„Eu sunt Păstorul cel Bun”, mai zice – însă de ce se mai îngrijește să precizeze ceva care pare că se înțelege de la sine?

Pentru că sunt mulți păstori răi, cărora El le va arăta caracterul. Să nu uităm că se află în fața unor oameni care tăgăduiesc că El este Mesia și care Îl calomniază. Hristos vrea să le dea ucenicilor Săi, tuturor creștinilor, criterii de discernământ duhovnicesc, şi anume cum să Îl recunoască pe adevăratul și singurul Mesia și pe cei care vor fi însărcinați să călăuzească turma Sa după Înălțare. Păstorii cei răi sunt „cei plătiți”, ei fac asta pentru că sunt plătiți, din interes personal, spre a se îmbogăți, pentru plăcere, pentru cinstire. Dar nu au nici o grijă de oi, nu le cunosc și le părăsesc de îndată ce lupii¹⁴ atacă. Acești lupi simbolizează demonii, ereziile, dar și patimile și ispitele. Acest cuvânt se adresează în primul rând membrilor Sinedriului, marilor preoți, cărturarilor și Fariseilor, instanța supremă a Israelului, acești șefi care rătăcesc poporul, care Îl vor osândi la moarte pe Hristos și care Îl vor da pe mâna păgânilor pentru a‑L ucide. Dar se adresează și tuturor păstorilor răi din Biserică, de 2000 de ani încoace, și se poate spune că se adresează și tuturor celor care sunt răi conducători ai neamurilor. „Furii și tâlharii” de mai sus erau cristoșii mincinoși, urzurpatori, funcționarii religioși, care vin numai ca să primească un salariu, fără a avea niciun interes pentru oi. Puțin le pasă dacă sunt ucise și devorate de lupi, din moment ce ei scapă nevătămați. Acest lucru este atât de important, că îl va spune de două ori: „Eu sunt Păstorul cel Bun”, zice la versetele 11 și 14.

Una dintre diferențele esențiale între Păstorul cel Bun și cei plătiți este aceea care adevereşte spusa „Eu cunosc oile Mele și oile Mele Mă cunosc pe Mine”. Acest lucru are un înțeles foarte puternic: a cu-noaște – a se naște cu – înseamnă și a se uni (pentru un cuplu) și a intra în comuniune. Iar Domnul merge foarte departe, făcând o paralelă îndrăzneață: „…precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl”. Tatăl și Fiul sunt într‑o comuniune desăvârșită, împărtășind aceeași fire dumnezeiască, însă noi, oile, împărtășim și noi firea omenească cu Iisus Hristos. Sf. Grigorie cel Mare adaugă: „a cunoaște pe Păstor este a cunoaș-te adevărul”. Și mai spune, citându‑l pe Sf. Ioan: „Cel care spune a cunoaște pe Dumnezeu, dar nu păzește poruncile Sale, este un mincinos.” (1 In 2, 4). În fond, „a cunoaș-te” înseamnă a fi asemănător.

Hristos merge chiar mai departe în distincția față de păstorii plătiți: El, Păstorul cel Bun, „Își dă viața pentru oile Sale”. Iubirea Sa pentru oile Lui merge atât de departe, încât este în stare să‑Și dea viața pentru ele, ceea ce este culmea iubirii (In 15, 13). Este prorocia a ceea ce I se va întâmpla peste câteva luni, în primăvara care avea să urmeze. Hristos face întotdeauna ceea ce spune.

Apoi arată din nou un lucru tainic: „am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc”. Părinții Bisericii spun că este vorba despre celelalte neamuri, despre păgâni, care într‑adevăr nu sunt fiii lui Israel, copiii lui Avraam. Iar Hristos adaugă: „vor auzi glasul Meu”. Este o prorocie a ceea ce se va întâmpla şi va veni, şi anume Biserica Neamurilor. Hristos mai face și o altă frumoasă prorocie: „şi va fi o turmă și un păstor”. Este vestirea Bisericii cerești (căci Biserica pământească nu va ști să‑și păstreze unitatea).

Sfârșitul cuvântului este o revelație teologică excepțională¹⁵. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să‑l iau.” Fiul nu este iubit de Tatăl pentru simplul fapt că este fiu și s‑a născut din Tatăl, cum se petrec lucrurile adesea între oameni, unde biologia și psihologia predomină asupra celor duhovnicești. Fiul este iubit de Tatăl pentru că este chipul desăvârșit al Tatălui, Care a voit ca Omul să fie și Care vrea să‑l mântuiască, pentru că este pe deplin ascultător către Tatăl Său și pentru că vrea plinirea planului dumnezeiesc al Tatălui. Fiul nu socotește că are vreun „drept” pentru că este fiu și moștenitor. El Își arată iubirea pentru Tatăl împlinind planul dumnezeiesc al Tatălui. Jertfa Fiului este chipul jertfei Tatălui: cei Doi sunt în deplin acord. Dacă Fiul Își dă viața, Tatăl și El Îl dă pe Fiul Său, ceea ce este o jertfă. Și putem adăuga faptul că Duhul Sfânt lucrează la această realizare a planului dumnezeiesc în firea omenească a Fiului: faptul de a accepta ca Fiul să‑Și dea viața și să moară după firea omenească este o suferință – o jertfă – pentru Duhul Sfânt, care este „Dătătorul de viață”, suflarea de viață a Omului. El este Cel care va învia firea omenească a Fiului, după voia Tatălui. Cei Trei sunt Unul. Fiul primește să‑Și dea viața omenească pentru a‑l mântui pe Omul căzut, căci a primit de la Tatăl Său puterea de a‑şi recăpăta viaţa, adică de a învia. Iar fraza finală este cu totul excepțională: „Această poruncă am primit‑o de la Tatăl Meu.” Este o revelație a vieții treimice.

Fariseii nu vor asculta, pentru că nu voiau să asculte¹⁶. Dar, după cum spune Sf. Ioan (10, 19‑21), alte persoane s‑au alăturat acestui grup, în stradă, iar „evreii” care au ascultat sunt „dezbinați”: unii cred că Iisus este posedat (!), alții că este nebun, iar alții, care au bun simț¹⁷, spun că un om care deschide ochii orbilor nu poate veni de jos, de la demoni¹⁷. Hristos – piatra cea din capul unghiului – este și o piatră de poticnire, un criteriu al Adevărului. Fie această piatră ne trimite în sus, la Cer, ca la Înviere, fie ne strivește și ne face să cădem în iad. Însă Apostolii vor asculta cu atenție lecția. Vorbind astfel dinaintea ucenicilor Săi, Domnul le trasează un drum. După plecarea Sa către Tronul dumnezeiesc, la Înălțare, ei vor trebui să se poarte ca și El, să fie păstori buni, după chipul Păstorului celui Bun. Hristos le‑a spus și le‑a arătat limpede cum trebuie să călăuzească turma creștinilor și cum trebuie să se poarte. Ei înșiși vor transmite toate acestea – în scris, prin Evanghelii, și prin viu grai – urmașilor lor, episcopii, iar episcopii vor lăsa această moştenire colaboratorilor lor nemijlociți, preoților. Episcopii şi preoții vor fi numiți mai apoi „păstori”. Episcopii vor primi o cârjă¹⁸ episcopală, care este de fapt toiagul păstorului. În rânduiala spațiului sacru al Bisericii vom vedea foarte curând apărând un altar (sfânta sfintelor), simbolizând staulul ceresc, care nu are decât o ușă („Ușile împărătești” sau „Ușile sfinte”), prin care nu trec decât episcopii și preoții, îmbrăcați cu sfintele veșminte, pentru a sluji tainele cele dumnezeiești. Ei Îl reprezintă, prin funcția lor, pe Păstorul cel Bun, pe Hristos, Marele nostru Preot în veac.

Note: