Să amintim pe scurt cine sunt părinții lui și în ce împrejurări acest copil provi-dențial a fost zămislit. Zaharia și Elisabeta sunt un cuplu de „drepți”, în vârstă și sterpi⁵, după cum erau Avraam și Sara sau Ioachim și Ana. Zaharia este „sacrificator”, adică preot; avem de a face prin urmare cu un cuplu preoțesc, coborâtor din Aaron, adică din seminția lui Levi. Evanghelia nu ne spune unde anume locuiau în Iudeea, însă tradiția indică cetatea Hebronului⁶ sau împrejurimile. În Israel erau mulți preoți (mai mult de 7000, împărțiți în 24 de clase, care, toţi, locuiau în „cetăți preoțești”), iar preoţii erau chemați pe rând să slujească în Templul de la Ierusalim pentru a săvârși jertfirea de animale și slujbele liturgice. Zaharia merge la Templu când vine rândul clasei sale și este tras la sorți spre a oferi tămâia lui Dumnezeu⁷. Deci intră în „locul cel sfânt” și înaintează până în fața vălului care ascunde Sfânta Sfintelor [„vălul Templului”], unde se găsea sfeșnicul de aur cu 7 brațe (menorah), o masă din aur (pentru „pâinile punerii înainte”) și altarul miresmelor (numit și „cădelnița de aur”). Numai preoții puteau să intre în Sfânta Sfintelor, îmbrăcați cu veșmintele sfinte. Iar la jertfa de tămâie, care era slujba cea mai solemnă, slujită dimineața și seara, preotul tras la sorți trebuia să fie singur în Sfânta Sfintelor (așa cum se va întâmpla cu Zaharia). Or, în timp ce slujește, îngerul Gabriel⁸ i se arată și îi spune că „rugăciunea lui a fost ascultată” și că „femeia sa îi va naște un fiu, căruia îi va pune numele Ioan”, apoi îi amintește prorociile privitoare la acest copil extraordinar, dintre care cea a lui Malahia, și îi dezvăluie legătura lui duhovnicească cu Ilie, prorocul prin excelență. Însă Zaharia are o îndoială, pentru că el și femeia lui sunt bătrâni și sterpi, iar Gabriel îl mustră aspru și îl pedepsește, lăsându‑l mut. Zaharia își duce la bun sfârșit săptămâna de slujire sfântă, apoi se întoarce acasă. Se unește deci cu femeia lui și ea rămâne însărcinată: prorocia se împlinește. Însă Elisabeta se ascunde, pentru că îi e rușine să se arate însărcinată la vârsta ei: nu e ușor să fie cineva proroc… Cu toate acestea, își dă seama că a primit „har de la Domnul”, care a „izbăvit‑o de blestem”, fiindcă a luat parte la venirea lui Mesia zămislindu‑l pe cel care Îl va vesti nemijlocit și Îl va boteza. Acest lucru se petrece „în vremea lui Irod, regele Iudeei” (Lc 1, 5).

Şase luni mai târziu are loc Bunavestire, care, în tradiția Bisericii, este momentul însuși al Zămislirii neprihănite și dumnezeiești a lui Hristos în Maria, prin Sfântul Duh. Același serafim Gabriel, care i‑a dat această veste nemaipomenită Mariei, o liniștește cu privire la fecioria ei, la care nu va trebui să renunțe [și care era un legământ de iubire exclusivă către Dumnezeu]. Apoi, pentru a arăta că nu e nimic cu neputință lui Dumnezeu, și poate pentru a o liniști, îi dezvăluie că „Elisabeta, rudenia sa, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.” (Lc 1, 36). Această descoperire a fost importantă pentru Maria și a putut‑o mângâia. Faptul că o femeie în vârstă și stearpă, căsătorită cu un soț bătrân, poate să rămână însărcinată este o demonstrație evidentă a atotputerniciei lui Dumnezeu. Îndată ea va spune „da” („Fie mie după cuvântul tău.” – Lc 1, 38). Aici aflăm că Maria și Elisabeta erau rude, dar nu știm de ce grad⁹. Maria și Iosif – ca și părinții săi, Ioachim și Ana – erau din seminția lui Iuda și coborâtori din regele David, iar Elisabeta era din seminția lui Levi, aşa că puteau fi „verișoare” prin obiceiul căsătoriei între persoane din seminții diferite, lucru care nu era rar în Israel.  

Maria se duce atunci „în grabă” la verișoara sa pentru a împărtăși cu ea bucuria de nespus de a fi însărcinată cu Mesia. Aceasta va fi prima întâlnire dintre cei doi prunci sfinți, în sânul maicilor lor: Ioan Botezătorul, în pântec de șase luni, și Iisus, care tocmai a fost zămislit după firea omenească¹⁰. Ioan saltă de bucurie la salutarea Mariei, pentru că aceasta îl poartă pe Mesia. Evanghelia ne spune că Elisabeta „s‑a umplut de Duhul Sfânt”, ceea ce înseamnă că și Ioan Botezătorul s‑a umplut de Duhul Sfânt, în sânul maicii sale (ceea ce confirma spusele lui Gabriel către Zaharia: „încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.” – Lc 1, 15).

După ce am reamintit aceste mari minuni dumnezeiești, să ne întoarcem la pericopa noastră, al cărei înțeles devine limpede. Evanghelia precizează, după ce a istorisit cântarea Mariei „Magnificat”, că „Maria a rămas cu Elisabeta încă la trei luni”, ceea ce înseamnă că a fost prezentă la nașterea lui Ioan Botezătorul (prin urmare şi Iisus) și că în această vreme a învățat să se ocupe de un prunc, căci era fecioară și foarte tânără (după cum spune tradiția, avea în jur de 16 ani¹¹). Deși Elisabeta nu avusese niciodată copii, avusese probabil ocazia să se ocupe de pruncii altora și mai ales, cum era însărcinată de șase luni, putea să o instruiască pe tânăra sa verișoară cum este să fii femeie însărcinată, lucru despre care Maria nu știa nimic.

Elisabetei îi vine ceasul și „naște un fiu”, după prezicerea îngerului Gabriel (în acea vreme nu se cunoștea dinainte sexul copiilor, o descoperire și în același timp adeverirea cuvintelor serafimului). Rudele și prietenii știau că era însărcinată, fiindcă Sf. Luca ne spune „că s‑a tăinuit pe sine vreme de cinci luni” (Lc 1, 24), ceea ce înseamnă că vizita Mariei a eliberat‑o de stânjeneala pe care ar mai fi putut‑o avea pentru că era însărcinată la vârsta ei, dar a îndrăznit să dea pe față harul pe care i l‑a dăruit Dumnezeu „pentru a ridica dintre oameni ocara sa” (Lc 1, 25); și oamenii „s‑au bucurat împreună cu ea”, căci „Domnul a strălucit asupra ei milostivirea Sa”.

Elisabeta și Maria se ocupă de prunc, lucru care nu le este obișnuit, pentru că una este foarte în vârstă, iar cealaltă o tânără fecioară, aşa căvor fi ajutate de familie și de prieteni. Aici Maria va învăța să fie mamă și să se ocupe de un prunc. Dumnezeu este atent la toate și pe toate le prevede.

În cea de‑a opta zi, după cum i‑a lăsat Dumnezeu lui Avraam (Fac 17, 9‑14), pruncul trebuie să fie tăiat împrejur; aceasta este și ziua în care i se dădea pruncului un nume (Mt 1, 21), numele care făcea din el o persoană unică. Deci, după obiceiul evreiesc, părinții și prietenii voiau să‑i dea numele tatălui său, Zaharia, ceea ce era frecvent şi la evrei și în multe alte societăți antice, ba chiar creștine. Elisabeta intervine cu autoritate de prorociță și spune: „Nu! Ci se va chema Ioan”. Cum Zaharia era mut de nouă luni, el nu a putut sta de vorbă cu femeia sa, nici nu a putut să‑i explice ce se petrecuse în Templu. Elisabeta nu a putut cunoaște numele fiului său decât prin Sfântul Duh. Zaharia, capul familiei, este tot mut și nu poate să se exprime. Şi atunci i se fac semne (probabil că a învățat acest limbaj pentru a putea comunica cu ceilalți) spre a i se afla părerea. Atunci el cere să i se aducă o tăbliță de ceară, ia un stilet și scrie: „Ioan este numele lui”. „Toți s‑au mirat”, pentru că acest nume nu fusese niciodată folosit în acel clan și nu exista obiceiul de a împrumuta un nume nou¹². De fapt, acest nume fusese ales de Dumnezeu, întru misiunea pe care voia să i‑o încredințeze: Ioan, în evreiește Yôhânân¹³, înseamnă „Domnul dă har”. Avem aici un frumos exemplu de putere a numelui, care va fi atât de evidentă la Hristos. Numele nu este persoana, dar este semnul acesteia, revelația, manifestarea. Într‑adevăr acest nume corespunde misiunii viitoare a lui Ioan Botezătorul, pentru că el va pregăti pe Israel să îl primească pe Mesia și va fi unealta însăși a revelației lui Iisus din Nazaret ca Fiu al lui Dumnezeu și Mesia, botezându‑L în Iordan.

Și „îndată i s‑a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”. Revelația prin Duhul Sfânt a numelui Înaintemergătorului vestește revelația Numelui „care este mai presus de orice nume”, Iisus, Mântuitorul lumii, Mesia‑Hristos. Iar Iisus, prezent în sânul maicii Sale, face o primă minune: îl vindecă pe Zaharia de muțenia sa și îl face proroc. Zaharia, „umplut de Duh Sfânt”, cântă minunata lui cântare, numită în Apus „Benedictus”, îndrăgită în ritul Galilor, prin care prorocește că acest „prunc proroc al Celui Prea‑Înalt se va chema”, căci „va merge înaintea feţei Domnului [Hristos], pentru a găti căile Lui”.

Toate aceste evenimente au fost cunoscute „în toți munții Iudeei”, prin zvonuri, cu atât mai mult cu cât Hebronul era o cetate preoțească, iar Zaharia avea numeroși confrați în oraș și în împrejurimi. Iudeii simt că se petrece ceva foarte important, care vine de la Dumnezeu, însă fără a putea încă să înțeleagă sau să numească acest lucru. Ei își zic: „oare ce va fi acest prunc?”. Se poate spune că, de la nașterea sa, Ioan Botezătorul este proroc și pregătește inimile pentru venirea Mesiei Cel atât de mult așteptat de la Avraam¹⁴ (2000 de ani!), Mântuitorul lumii, Iisus Hristos.

Sf Luca încheie: „Și într‑adevăr mâna Domnului era cu el”. Asta înseamnă că puterea lui Dumnezeu era în el. Sfântul Duh va vorbi prin gura lui și va pregăti poporul lui Israel pentru a‑L primi pe Mesia, Iisus din Nazaret.

Vedem în această istorisire sfântă că numărul 6 este omniprezent, ceea ce are o semnificație simbolică importantă și precisă: 6 este ziua biblică a facerii Omului și a căderii sale.

Ioan Botezătorul reprezintă lumea cea veche, căzută [înfățișarea sa de „om al peșterilor”, în pustia Ideei, este o imagine impresionantă a acestui lucru¹⁵], însă care acceptă prin pocăință să treacă la de la 6 la 7, la sabbat, care este unirea cu Dumnezeu, pregătind activ și conștient această trecere. În cea de‑a șaptea zi Iisus va mântui Omul și lumea pogorând prin moartea Sa în întunericul iadului, pentru a elibera de acolo sufletele înlănțuite. Omul nu a vrut să meargă la Dumnezeu în ziua a șaptea, aşa că Dumnezeu vine la el, până la moartea Sa din ziua a șaptea.  Ioan Botezătorul este un 6, însă care se pregătește și îl face cu putință pe 7. Învierea lui Hristos va fi însă un 8 – duminica –, cea de‑a opta zi [după sabbat], care devine și prima zi din eonul Împărăției, ziua veșnică: „Iată ziua pe care a făcut‑o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într‑însa”, după cum cântăm fără încetare la Paști (Ps 117 [He 118] 24), care a devenit principalul verset al „psalmului pascal” de la liturghia de Paști).

 Cinstirea Sfântului Ioan Botezătorul datează din secolul al IV‑lea și vine din Palestina. Sărbătoarea nașterii sale, care este cea mai importantă dintre sărbătorile liturgice, a fost aleasă pentru ziua de 24 iunie în funcție de data Crăciunului, pentru că Ioan a venit pe lume cu șase luni înaintea Stăpânului său. Iar faptul că această zi corespunde cu solstițiul de vară, și deci cu ziua cea mai lungă din an, are desigur un înțeles duhovnicesc, fiindcă Ioan Îl vestește pe Cel care este „Lumina lumii”, care nu se stinge niciodată. Dimpotrivă, Iisus se va naște după trup la solstițiul de iarnă, noaptea, deci în noaptea cea mai lungă din an, pentru că a venit să îi mântuiască pe cei ce stăteau afundați în „întuneric și în umbra morții” (Mt 4, 15‑16, care citează din Is 8, 23‑9, 1), adică în noaptea păcatului. Această sărbătoare va deveni foarte importantă în numeroase țări creștine, mai ales în Franța,  unde se vor aprinde focuri mari la lăsarea nopții, spre a simboliza lumina lui Hristos, care este veșnică și care va alunga pentru totdeauna noaptea¹⁶. Există chiar și un ritual de binecuvântare a „focurilor Sfântului Ioan”. Probabil că este vorba despre încreștinarea unor rituri păgâne mai vechi, uneori însă aceste rituri păgâne prefigurau adevărurile creștine, căci totul este al lui Dumnezeu, în afară de păcat, care Îi este străin, care nu are ființă în el însuși și care nu este decât o deviere a ființei.

Fie binecuvântat Dumnezeu, pentru Ioan, înaintemergătorul Său, care șade veșnic de‑a stânga Sa, în vreme ce sfânta Născătoare de Dumnezeu șade de‑a dreapta Sa,  după cum vedem în icoanele „deisis¹⁷” ortodoxe, pictate la începuturile artei iconografice creștine în sanctuarele bisericilor. Fie ca Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească dinaintea Lui pentru toată Biserica și pentru toată omenirea.

Note: