De ce bisericile ortodoxe au iconostas?

Oricât ar părea de surprinzător astăzi, iconostasul a apărut dintr-o pricină cu totul contrară: nu pentru a separa ci pentru a apropia ÅŸi uni.

De altfel icoanele sunt întotdeauna mărturii ale unirii între dumnezeiesc ÅŸi omenesc. Fiecare chip al iconostasului este presimÅ£irea eternităÅ£ii care străbate prin voalurile cărnii. Peretele dintre altar ÅŸi naos a apărut tocmai din trăirea realităÅ£ii că prin Euharistie locaÅŸul liturgic e transformat într-un spaÅ£iu de întâlnire între ceresc ÅŸi pământesc; iconostasul este aÅŸadar prezentarea întrupată a Bisericii ca unitate a lumii văzute ÅŸi nevăzute.

Prin fiecare Liturghie biserica devine centru liturgic al creaÅ£iei, corabie eshatologică ce are ca reper ÅŸi destinaÅ£ie ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. DespărÅ£irea altarului de naos prin iconostas nereaminteÅŸte că viaÅ£a noastră actuală este o permanentă tensiune între prezentul lumii în care trăim ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică.

Peretele iconostasului este ÅŸi expresia faptului că deÅŸi simÅ£im iubirea lui Hristos, ÅŸtim că Taina care ne susÅ£ine e necuprinsă de cugetul omenesc. UÅŸile împărăteÅŸti, prin deschiderea lor, sugerează că Hristos Cel înălÅ£at mai presus de ceruri ni se comunică nouă, celor vieÅ£uind încă pe pământ. Mai mult decât atât, uÅŸile împărăteÅŸti trimit la Hristos – UÅŸa (Ioan X, 9) care ne deschide calea către Altarul veÅŸnic al ÎmpărăÅ£iei. De fapt, Hristos e UÅŸa ÅŸi Calea ÅŸi ÎmpărăÅ£ia.

Dacă privim aceste realităÅ£i cu ochi duhovniceÅŸti vom înÅ£elege că iconostasul nu e atât un perete despărÅ£itor, cât mai degrabă unul transparent; este simbol al ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu care este deja ÅŸi care vine; invitaÅ£ie la o împreună-călătorie a celor de pe pământ spre cer; expresie a unirii celor văzute cu cele nevăzute. Iconostasul descoperă tainic ViaÅ£a pe care o pregustăm de pe-acum în Euharistie, ViaÅ£ă din care ne vom împărtăÅŸi mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a ÎmpărăÅ£iei.

Daniel Chira