Hristos e proslăvit ca Mesia, cu patru zile mai înainte, de poporul din Ierusalim și mai ales de copii. Însă această veselie populară nu a micșorat cu nimic voința capilor religiei evreiești (Sinedriul) de a‑L omorî, hotărâre pe care o luaseră deja de multă vreme. Cele patru Evanghelii sunt foarte clare, iar la Sf. Ioan găsim menţionată de nouă ori hotărârea de a‑L „omorî pe Iisus”. Prima menționare explicită se situează după vindecarea Paraliticului la Vitezda (In 5, 18)³ şi este confirmată la sărbătoarea Corturilor (In 7, 45‑49)⁴, apoi după Învierea lui Lazăr și în sfârșit după Florii, când Sinedriul se adună la Caiafa, „cu două zile înaintea Paștelui”, adică miercuri [pentru noi Miercurea Mare] (Mt 26, 4). Hristos însuși este perfect conștient de acest lucru și vorbește deschis cu evreii despre asta („De ce căutați să Mă ucideți?” – In 7, 19 ; 8, 37 și 40).

Zilele care urmează Floriilor sunt extrem de dureroase pentru Domnul: avem de a face cu o înfruntare verbală foarte dură între marii preoți, cărturari, farisei și El. Înaintea Patimilor Sale duhovnicești din grădina Ghetsimani, apoi a Patimilor Sale trupești, de la Ierusalim, care Îl vor duce la moarte, e supus unor adevărate Patimi „morale”. Astfel încât Hristos istorisește numeroase pilde „aspre” (care toate includ o judecată), face Prorocia Sfârșitului vremurilor, a iarăși venirii Sale în slavă, și a Judecății celei de pe urmă. Totul este judecată, însă oamenii nu au înțeles, nu au vrut să înțeleagă.

Ne apropiem de sărbătoarea Paștelui, care în acel an a picat într‑o vineri [pentru noi Vinerea Mare]. Sinedriul organizează un complot și reușește să‑l mituiască pe unul dintre cei Doisprezece, pe Iuda. Nu au nici cel mai mic scrupul de conștiință: singura lor preocupare este ca arestarea lui Iisus să nu aibă loc în timpul sărbătorii Paștelui, temându‑se de tulburări în popor (se tem de o răscoală, pentru că Iisus este foarte celebru și, de fapt, iubit de popor).

Aşadar, în mijlocul acestei săptămâni tragice [pentru noi Săptămâna Mare], aflăm un fel de oază de pace, de bucurie și de nădejde, Cina cea de Taină, care corespunde într‑adevăr cu ceea ce vestește: redeschiderea Grădinii Edenului și venirea Împărăției lui Dumnezeu. Sf. Ioan nu evocă instituirea euharistiei, pentru că ceilalți Apostoli au făcut‑o (Sf. Matei, Sf. Petru [Evanghelia după Sf. Marcu] și Sf. Pavel [Evanghelia după Sf. Luca]⁵, însă raportează Spălarea picioarelor, trădarea lui Iuda – în chip mai precis decât ceilalți, pentru că este principalul martor – și mai ales „Cuvântul cel de pe urmă al Domnului”, care este cea mai înaltă revelație teologică făcută de Dumnezeu Omului. Ne vom ocupa aici de Spălarea picioarelor.

Acest mare eveniment, de o importanță capitală în destinul omenirii, se petrece în Foișor⁶, o frumoasă clădire aflată pe dealul Sionului, la marginea de sud a Ierusalimului, despre care tradiția ne spune că aparținea lui Lazăr⁷, marele prieten al lui Hristos. Masa este ospățul pascal evreiesc, Seder‑ul, în anul acela petrecându‑se în ajunul Paștelui, joi seara [pentru noi Joia Mare]. Hristos este fericit să mănânce acest ultim Paște cu ucenicii Săi: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de Patima Mea, căci zic vouă că de acum nu‑l voi mai mânca până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.”⁸ (Lc 22, 15‑16). Hristos spune asta pentru că în acea seară va instaura Paștele cel „nou și veșnic”⁹.

Or, ceva puțin obișnuit și neașteptat se va petrece „în timpul cinei” (In 13, 2), probabil către mijlocul ei și înaintea instituirii euharistice¹⁰. Sunt treisprezece la masă: Învățătorul și cei Doisprezece. Sf. Ioan are grijă să arate că Iuda, insuflat de Diavol [„despărțitorul”, care mai apoi e numit cu adevăratul său nume, Satana, (8, 27)], hotărâse deja să‑L trădeze pe Iisus, însă această blestemăție nu se înfăptuise încă. Numai în pericopa următoare, consacrată în întregime trădării lui Iuda (8, 18‑30), faptul va fi consumat, dar vom reveni asupra lui.  Această masă rituală, sacră, este prin definiție plină de bucurie, însă și de reținere, cu o tonalitate gravă, pentru că Stăpânul vestise de mai multe ori ucenicilor Săi că va fi „dat să fie răstignit” (Mt 26)¹¹. Apostolii sunt întristați și nu înțeleg.

Stăpânul se ridică de la masă, lucru deja surprinzător, pentru că la marile ospețe oficiale cel care prezida masa și era stăpânul casei stătea să fie servit: nu făcea altceva decât să mănânce, să bea și să vorbească. Slujitorii stăteau în picioare și cel mai adesea erau robi¹². Hristos Își dă jos veșmintele, adică Se dezbracă – Se dezgolește – și se încinge cu un ștergar¹³. De fapt are o ținută de rob: într‑adevăr, robii erau cei însărcinați cu acest ritual de primire, la intrarea caselor de rang înalt. Apoi varsă apă într‑un vas și spală rând pe rând picioarele celor doisprezece ucenici ai Săi¹⁴. Acestritual antic era de înțeles, căci se mergea mai mult pe jos, oamenii purtau sandale (în care picioarele erau goale), iar drumurile erau murdare. La sfârșit, robul ștergea picioarele și le săruta în semn de respect și de supunere. La fel va face și Iisus. Lucrul era relativ lesne de făcut, căci ucenicii stăteau lungiți pe divane, la aproximativ un metru de sol, cu picioarele în gol. Apostolii sunt uluiți și e probabil că mai mulți dintre ei s‑au tulburat văzându‑se tratați astfel de către Învățător, căci aveau conștiința micimii lor față de măreția Lui. Însă Sf. Ioan nu ne evocă decât cazul lui Petru, care este semnificativ. Petru mai întâi refuză energic, ceea ce este de înțeles (din smerenie). Însă Iisus răspunde printr‑un cuvânt tainic: „Ceea ce fac acum, nu știi; dar mai târziu vei înțelege.”. Într‑adevăr, Petru va înțelege după ce se va fi lepădat de Învățătorul său de trei ori, dinaintea tuturor, în noaptea care va urma, în ciuda cuvintelor sale lăudăroase de pe drumul către Ghetsimani¹⁵. Petru nu vrea să știe de nimic. Este un om curajos, uneori impulsiv și încăpățânat¹⁶, lipsit de finețe. Iisus insistă: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte de Mine.”. Atunci el înțelege pericolul, dar devine excesiv în cealaltă direcție: spală‑mi și mâinile și capul. Domnul trebuie iarăși să îndrepte: „Cel ce a făcut baie n‑are nevoie să‑i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot.”. Hristos vrea să spună aici că nu e vorba de curăția trupească, ci de cea duhovnicească¹⁷. Toate acestea au și un înțeles material, trupesc: după ce ai făcut baie, ești curat; însă picioarele sunt membrele cele mai expuse murdăriei, pentru că slujesc mersului, deci trebuie să calce pământul, praful, noroiul, gunoiul și chiar excrementele, de unde nevoia de a le spăla când intrăm în casă, pentru a fi „întru totul curați”. Acest lucru este adevărat și din punct de vedere spiritual, pentru că trăim într‑o lume căzută, siliți să mergem prin șleauri, murdării și gunoaie duhovnicești.

Ceea ce a făcut Hristos are un înțeles evident simbolic. Picioarele simbolizează lucrarea, faptele: o lucrare este curată când vine de la Dumnezeu Tatăl și când este după chipul lui Dumnezeu‑Fiul, prin Dumnezeu‑Duhul. O lucrare curată duce la unirea cu Dumnezeu, la theosis. După acest gest spectaculos, impresionant, de o remarcabilă pedagogie, Hristos le dă celor Doisprezece și explicația duhovnicească. Își pune la loc veșmintele frumoase de sărbătoare și își reia locul de Stăpân care prezidează ospățul, de mare preot veșnic. Dacă eu, Domnul și Stăpânul vostru – și cu adevărat sunt¹⁸ –, M‑am dezbrăcat astfel pentru a vă sluji și v‑am curățit lucrările, faceți ca Mine, faceți aceasta între voi. Fiecare să se dezbrace, să se smerească dinaintea fraților săi și să‑i ajute să‑și curățească lucrările, certându‑i cu dragoste, sfătuindu‑i, dăruindu‑le iertarea, după cum Eu am făcut cu voi¹⁹. Este o lecție de smerenie și de cercetare duhovnicească reciprocă. Domnul, în această împrejurare,  pune în lucrare ceea ce îi învățase pe Apostolii Săi: „care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru²⁰ (Mt 23, 11) și „care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă²⁰” (Mc 10, 44). El însuși este cel dintâi prin fire şi se poartă, în mod liber, precum robul tuturor.

Sf. Ioan a început acest cuvânt zicând că Iisus, „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i‑a iubit”. Da, a luat locul unui rob pentru a ne sluji. Dumnezeu se dezbracă pentru a ne sluji, Ziditorul se apleacă dinaintea zidirii Sale, Cel curat și nepătat se apleacă dinaintea păcătosului căzut, Cel care este totul se apleacă dinaintea celui care nu este nimic și îi slujește. Unul dintre ucenicii Săi Îl va vinde, altul se va lepăda de El dinaintea tuturor, iar ceilalți zece vor fugi cu lașitate. Din fericire pentru ei, Stăpânul le spălase picioarele: astfel se vor putea ridica și vor putea primi iertarea lui Dumnezeu în seara de Paște (mai puţin Iuda, care a refuzat‑o, spânzurându‑se). Hristos răstoarnă valorile și sparge canoanele: Stăpânul este Cel care îi slujește pe robii Săi. Această lecție de smerenie și de iubire frățească, dată Apostolilor de Capul cel veșnic al Bisericii, este valabilă pentru toți cei care I‑au urmat, episcopi și preoți, care însă nu‑și aduc întotdeauna aminte de ea… Capii Bisericilor istorice (patriarhi, papi, mitropoliți, arhiepiscopi…) nu dau întotdeauna impresia că au citit această pericopă evanghelică și că i‑au înțeles conținutul.

Unul dintre aspectele cele mai uimitoare ale acestei ceremonii inițiatice este că Hristos i‑a spălat picioarele lui Iuda și probabil le‑a sărutat, fiindcă Iuda avea cea mai multă nevoie de acest lucru, căci se înțelesese deja cu marii preoți. De fapt, Domnul i‑a întins mâna în două feluri, spre a‑l aduce la pocăință: mai întâi i‑a spălat picioarele (și, după tradiție, lui cel dintâi), pentru a‑l curăți, apoi i‑a dat de înțeles că știa cine e vânzătorul. Iuda a avut cinstea dumnezeiască de a se împărtăși cu Trupul și Sângele euharistic al lui Hristos. Dar nu a apucat mâna lui Dumnezeu, nu s‑a pocăit (din mândrie, prostie, poftă de câștig?), a preferat pocăinței deznădejdea. Taină de nepătruns a libertății omenești!  Numai după „semnul” arătat de Iisus lui Ioan („Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i‑o voi da”, adică bucata de pâine înmuiată în sos, deci sângele mielului pascal jertfit) spune Ioan: „a intrat Satana în el” (18, 27). A fost adeziunea liberă a lui Iuda la gândul și la intenția lui Satana, acela de a ucide pe omul Iisus. Hristos a înțeles și i‑a spus: ceea ce faci, fă mai curând. Și îndată Iuda iese din foișor. „Și era noapte”, noaptea păcatului.

Uneori există la oamenii căzuți o formă de încăpățânare în păcat, o voință plină de mândrie de a merge până la capătul răului, o nebunie sinucigașă aproape de îndrăcire, care în fond seamănă cu a lui Satana, heruvimul căzut Satanael.

Va exista o perenitate liturgică a Spălării picioarelor sub două forme. Prima, specific liturgică, va fi practicarea acestui ritual la slujbele din Joia Mare, şi în Răsărit și în Apus, ritual rezervat în general episcopilor și stareților de mănăstiri. În ritualurile apusene este numit „Mandatum” (poruncă [nouă]), pentru că imediat după Spălarea picioarelor Hristos le va spune celor Unsprezece (Iuda ieșise): „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (In 13, 34). Ritul poruncii celei noi se făptuieşte în timpul liturghiei vesperale din Joia Mare, mai precis în momentul în care Evanghelia compusă vorbește despre Spălarea picioarelor. În Răsărit, când este practicat, acest rit stă aşezat la sfârșitul liturghiei, după „rugăciunea de binecuvântare”. În ambele cazuri, episcopul (sau starețul) își dezbracă veșmintele liturgice (aflându‑se deci în reverendă sau în stihar), spală picioarele a doisprezece credincioși (sau călugări), așezați pe două rânduri dinaintea porților împărătești, și le sărută, în vreme ce strana cântă antifoane sau cântări remarcabile. În ritul bizantin există o slujbă întreagă.

Cea de‑a doua formă ține mai mult de simbol și nu există decât în Apus. La intrarea în toate bisericile se află un vas cu apă sfințită, în care credincioșii îşi înmoaie degetele şi se închină. Acest vas amintește de baptisteriile antice. Însă există o analogie cu spălarea picioarelor: când un credincios intră în biserică este deja curat, pentru că s‑a botezat; însă venind din „lume”, care nu cunoaște pe Dumnezeu și e căzută, gestul de a se închina cu apa sfințită este echivalent cu spălarea picioarelor ucenicilor, pentru a fi „cu totul curați”.