I. Antinomia Teologie - Ştiinţă

Din punctul de vedere al Tradiţiei sfinţilor Părinţi, Teologia nu revendică statutul de ştiinţă şi deci nu este nici în contradicţie, nici în rivalitate cu ea. Cât despre ştiinţă, ea nu revendică cunoaşterea lui Dumnezeu, ea pretinde cunoaşterea lumii fizice.

În metoda pe care o urmăreşte, Ştiinţa studiază în principiu obiectele (sau subiecte luate ca obiecte) şi tinde să stabilească o serie de cunoştinţe (un câmp de cunoaştere) verificate, verificabile şi incontestabil demonstrate (din punct de vedere teoretic şi experimental). În ceea ce priveşte Teologia, ea transmite, dezvoltă, slăveşte un dat revelat. Acest dat este revelat de cineva, Dumnezeu Însuşi, recunoscut prin Credinţă ca Acela care se revelează El Însuşi, şi care revelează ce este omul şi ce este lumea. Teologia vizează în mod esenţial un subiect; ea este dialog între subiectul care revelează şi subiectul care primeşte şi răspunde.

Părintele Stăniloae spune în Dogmatica sa (Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, vol.I) că problema cunoaşterii este legată de cea a păcatului: „Rezultă neascultarea, mândria şi pofta noastră egoistă ca slăbire a spiritului. Iar ele produc o restrângere a cunoaşterii creaţiei lui Dumnezeu” (p.493).

Consecinţele păcatului strămoşesc, care este singurul păcat universal, sunt acelea că fiinţa umană vede realul ca obiect al cunoaşterii, al plăcerii şi al posesiei, ceea ce este „o restrângere a cunoaşterii”: „cunoştinţa aceasta restrânsă e adaptată înţelegerii lumii ca ultimă realitate, dar o realitate cu caracter de obiect menit să satisfacă exclusiv nevoile trupeşti ale creaturii raţionale, devenite patimi”.

Cunoaşterea ştiinţifică s-ar naşte din această problematică de transformare a lumii în obiect: „vede în creaţie un vast obiect opac şi ultim fără nicio transparenţă, fără niciun mister” (494). Ar fi legată de condiţia omului căzut. [...]

Dar, spune Părintele Dumitru Stăniloae (p 495), cunoaşterea accesibilă omului nu se restrânge numai la cea a unui obiect opac: "oamenii pot străpunge parţial această opacitate printr-o altă cunoaştere". Dar el nu poate învinge pe deplin această opacitate şi cunoaşterea legată de ea: starea obiectivată a creaţiei "rămâne structura dominantă".

Alte tentative de cunoaştere decât Ştiinţa există de altminteri: poezia, arta plastică sau muzicală tind să regăsească transparenţa realului. În ceea ce priveşte cunoaşterea raţională şi ştiinţifică a realului, ştiinţa întâlneşte raţionalitatea cu care Logosul dumnezeiesc a impregnat creaţia. Posibilitatea de a înţelege lumea constituie deja fundamentul dialogului divino-uman despre care Teologia vrea să dea mărturie. Fiinţa umană creată după chipul Cuvântului îşi exercită capacitatea de a recunoaşte urmele Modelului său în orice formă de raţionalitate. Omul de ştiinţă este deja într-o oarecare măsură teolog. [...]

Printr-un demers de cunoaştere strict raţională, fiinţa umană rămâne la aspectul de obiect în ceea ce priveşte lumea, corpul omenesc şi mintea omenească însăşi. Omul s-a îndepărtat de înţelegerea creaţiei ca dar şi ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu.

II.Dialogul şi cooperarea Teologie - Ştiinţă

Teologia trebuie să poată lua în considerare descoperirile Ştiinţei şi să aprecieze adevărul acestora, chiar dacă aceste elaborări rămân în limitele unui real obiectivat. [...]

Trebuie să putem încuraja orice formă de interes arătată de Teologie în ceea ce priveşte Ştiinţa: să încurajăm dezvoltarea culturii ştiinţifice la teologi, chiar o adevărată formare ştiinţifică a laicilor şi a clerului. Teologia nu poate să ignore (în ambele sensuri ale cuvântului: a nu şti şi a dispreţui) munca înfăptuită într-un duh loial şi metodic de către savanţi, şi ale cărui rezultate sunt de cele mai multe ori pasionante. Teologul, chiar dacă nu are datoria să accepte totul, are însă datoria să înţeleagă totul în vremea în care trăieşte, pentru că din Biserică trebuie să izvorască Cuvântul profetic pentru aceste vremuri. Cuvântul întrupat şi-a asumat în adâncul Său fiinţa şi experienţa Omului şi tocmai din această profunzime ne-a vorbit şi S-a arătat Cel care transfigurează realul.

Teologia, pentru a se arăta demnă de dialogul cu Ştiinţa, trebuie să se adape din experienţa ascetică a Bisericii. Postul şi rugăciunea adevăratei Credinţe, prin care fiinţa umană iese din păcat şi restaurează relaţia interpersonală cu Dumnezeul şi Creatorul Său, regăseşte prin Sfântul Duh comuniunea cu Fiul întrupat, constituie condiţiile Teologiei înseşi şi a întregii gândiri creştine asupra cunoaşterii.

Fructul unui asemenea demers ascetic la teologul creştin va fi curăţirea de patimi (gelozie şi rivalitate în privinţa Ştiinţei sau dispreţ, ignoranţă, atitudine temătoare şi defensivă, etc.), dobândirea unei viziuni harismatice a realului ce permite nu doar contemplarea raţiunii lucrurilor (aceşti „logoi” despre care vorbeşte sfântul Maxim Mărturisitorul), dar şi interpretarea descoperirilor ştiinţifice înseşi.

Teologia nu este o ştiinţă rivală a Ştiinţei! Ea este restaurarea demersului original al cunoaşterii: ea trebuie să poată astfel integra munca înfăptuită de Ştiinţă, departe de a i se opune ca şi cum ar fi pe acelaşi plan.

Printr-o autentică viaţă ascetică şi duhovnicească, teologul ar trebui să poată primi de la Duhul Sfânt harul discernământului, mai ales în ceea ce priveşte teoriile ştiinţifice (de exemplu, evoluţionismul) şi proiectele ştiinţifice (în domeniul biologic în zilele noastre); ar trebui să mai poată primi harul dezvoltărilor noi şi profetice, perfect coerente cu sfânta Tradiţie.

Concluzie

Un alt capitol ar fi acela al relaţiei Teologiei cu tehnica şi în general cu toate propunerile făcute de Ştiinţă. Teologia are ca sarcină mai ales în secolul al 21-lea, să reevalueze în mod constant statutul personal al fiinţei umane (care nu este deci un obiect de ştiinţă, nici de plăcere, nici de dominare) şi statutul sacramental al naturii şi al materiei ca dar încredinţat de către Creator Omului (natură şi materie care nu sunt deci obiecte şi lucruri promise plăcerii şi consumului). Teologia are mai ales ca sarcină să-şi reevalueze propriul statut şi să se elibereze de o concepţie ştiinţifică a teologiei în care Dumnezeu Însuşi, nemaifiind perceput ca Persoana şi Subiectul prin excelenţă, s-ar reduce la nivelul de obiect al cunoaşterii!