Sfântul Vasile cel Mare spune la începutul Omiliei a III-a la cuvintele: „Ia aminte de tine însuți”: „Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simțămintele inimilor, și, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalți oameni gândurile noastre, dându-le la iveala ca din niște cămări ascunse ale inimii.”¹.

Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, în comparație cu celelalte vietăți, vorba articulată, cuvântul, pentru ca prin el să ne împărtășim unii altora gândurile și mai ales darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Cuvântul este doar o modalitate de a comunica. Pe lângă el avem la dispoziție și alte forme de comunicare, însă nu este importantă maniera de comunicare, ci comunicarea în sine.

Cuvântul „comunicare” provine din latinescul „comunicare” și are mai multe înțelesuri: „a pune de acord”, „a pune în comun”, „a fi în legătură cu”, „a fi în relație”, „a transmite și celorlalți”, „a împărtăși ceva celorlalți”.

Oamenii sunt creați de către Dumnezeu pentru a trăi în comuniune și în comunicare unii cu alții și cu Dumnezeu. Datorită acestui fapt, comunicarea trebuie să se facă atât pe verticală, cu Dumnezeu, cât și pe orizontală, cu semenii noștri. Comunicarea făcută doar într-o singură direcție este nedesăvârșită și nu-și împlinește scopul.

În Cartea Facerii vedem cum Adam și Eva comunică direct cu Dumnezeu, față către față. Doar în urma căderii în păcat, datorită faptului că omul și-a pervertit simțurile și și-a alterat darurile primite de la Dumnezeu, comunicarea omului cu Dumnezeu s-a realizat prin intermediul prorocilor, care fie au auzit cuvântul lui Dumnezeu, fie L-au văzut pe Dumnezeu doar auzind cuvântul Lui și simțindu-I prezența. Cu toate că oamenii continuau să comunice între ei, lipsind însă comunicarea pe verticală cu Domnul, comunicarea lor nu era desăvârșită și a dus de multe ori la îndepărtarea omului de la firesc și la rătăcire, prin „întunericul necunoștinței”.

Cuvântul s-a făcut trup ca să ni se comunice nouă, oamenilor, pentru a ni se împărtăși, pentru a ni se descoperi nouă pe Sine însuși și pentru a restabili comunicarea directă cu El, dar și pentru a restabili adevărata legătură dintre noi. Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.”².

La Botezului Domnului auzim „glas din cer zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”³. Acesta e felul lui Dumnezeu de a ne vorbi: scurt și la obiect. De ce așa? Răspunsul îl primim tot de la Sfântul și Marele Vasile: „Greu de prins este cuvântul adevărului și lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt și strâns, să spună mult în puține cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi ușor de ținut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-și ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos și goale, care să nu atace tema în miezul ei.”⁴.

Cuvântul lui Dumnezeu este direct și clar și niciodată nu va fi învăluit într-o manta de alte cuvinte sau într-un ambalaj strălucitor, care să-l facă atractiv. El este de mare valoare prin el însuși și mai ales mântuitor, atunci când cuvântul de la Dumnezeu se primește cu credință și este întrupat într-un suflet golit de toată „grija cea lumească”, și care în felul acesta se liniștește.

„Dacă e tăcere adâncă și liniște, cuvântul poposește în urechile ascultătorilor ca într-un port liniștit și nebântuit de vânturi; dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer”⁵, ne învață tot Sfântul Vasile cel Mare.

Și tăcerea este un mod de a comunica, mai ales cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune că „vorbirea este instrumentul acestei lumi prezente. Liniștea este misterul lumii ce va veni”⁶, iar Episcopul Kallistos Ware spune despre rugăciune, care este vorbire cu Dumnezeu: „Aceasta este rugăciunea adevărată: a tăcea și a asculta vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a înceta să lucrezi de unul singur, a pătrunde în lucrarea lui Dumnezeu.”⁷.

Am așternut pe hârtie aceste gânduri ajutându-mă de cuvintele pline de adevăr ale sfinților și ale unor părinți duhovnicești, pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la comunicare. De multe ori credem că suntem în comunicare, dar, în realitate, cuvintele noastre sunt goale și nu se întrupează, pentru că sunt lipsite de conținut, adică de dragoste. Uităm adeseori că „lumea ni s-a dat pentru comunicare între noi, pentru a ne ajuta, prin ea, pe noi înşine”⁸, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, iar din pricina aceasta, în loc să asumăm lumea cu toate ale ei și să le acoperim cu mantaua iubirii noastre, rugându-ne pentru ea, ne lepădăm de ea, uitând că Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om și a coborât în lumea aceasta ca să o mântuiască.

Pe de altă parte, vorbim mult, dar uităm de vorbirea cu Dumnezeu, cu știință sau cu neștiință, uităm că „fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”⁹, cum bine a remarcat marele filosof român Petre Ţuţea.

Așadar, cultivând comunicarea cu oamenii, în duh de dragoste, pace și unitate, dar în același timp și cu Dumnezeu, Părintele nostru Cel ceresc, unim cele două brațe ale crucii, cel vertical și cel orizontal, iar asumarea crucii ne va aduce mântuirea.

 † Episcopul Timotei

Note: