Apostolii, ca niște buni evrei evlavioși, sunt șocați (nu numai pentru lucrul acesta, ci pentru toate noutățile vrednice de mirare din cuvintele Domnului). Și vedem în Evanghelie că tot ei vor profita de anumite împrejurări pentru a-L descoase mai îndeaproape pe Domnul asupra anumitor puncte, spre a fi siguri că au înțeles (din fericire pentru noi!). Așa se întâmplă și aici.

Înainte de a intra în miezul subiectului, adăugăm că înțelegerea acestei probleme este îngreunată de opiniile  lumii de faţă, și mai ales de ideologiile dominante, care provin aproape toate din filosofia zisă a „Luminilor” (secolul al XVIII-lea), care avea drept scop să „elibereze” oamenii de „povara” religiei [creștine], în realitate să-i îndepărteze de Biserică și de Dumnezeu. Acești filosofi calificau drept „progres”² faptul de a se încrede numai în inteligența omenească și de a crede că Omul își este suficient sieși. De fapt, era vorba – și este încă – despre Omul fără Dumnezeu, ceea ce reprezintă o erezie. Acest pseudo-umanism va da naștere tuturor tiraniilor și tuturor genocidelor² pe care istoria le cunoaște de două secole încoace. Adevăratul umanism este îndumnezeirea Omului, căci este soarta pe care Tatăl ceresc i-a menit-o. Iar adevăratul și singurul progres al Omului este de a se asemăna cu Dumnezeu.

Unul dintre marile aspecte ale acestei filosofii – mai degrabă o ideologie, un „mesianism”³ –, care îşi are sursa în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau, spune că Omul este bun prin fire, și deci că nu a păcătuit și nu are nevoie să se pocăiască, dar societatea este aceea care l-a înrăit (ceea ce este o inepție intelectuală) și că trebuie deci eradicate toate elementele rele ale societății, ceea ce va duce la persecuții și genocid.

Biserica nu este din lume (este de la Dumnezeu), dar ea trăiește în lume, iar Creștinii sunt și ei influențați de cugetele lumii. Când auzim că se strigă urbi et orbi, ca o apoftegmă, că „trebuie să iertăm”, uitându-se a doua parte a mesajului lui Hristos, avem de a face, la drept vorbind, cu o erezie, pentru că este privilegiat un aspect al mesajului în detrimentul celorlalte. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu este mutilat, deviat (și anulat). Acest lucru îl reproșa Hristos fără încetare marilor preoți, cărturarilor și fariseilor, dar Biserica reproduce adesea păcatele lui Israel… 

Să intrăm acum în subiectul care ne interesează și să situăm mai întâi contextul evanghelic.

La Sf. Matei, lucrurile se petrec după Schimbarea la Față și după prima vestire a Patimilor, deci către sfârșitul celui de-al doilea an de misiune a lui Hristos, chiar după momentul când ucenicii Îi pun o întrebare care ne poate părea ciudată: „Cine este cel mai mare în Împărăția Cerurilor?”. Iisus le va răspunde printr-un lung discurs, în care vorbește mult despre cei „mici” (după ce a chemat un copil în mijlocul lor – pentru că Hristos nu se situează niciodată la un nivel abstract: tot ceea ce spune este „adevărat” și concret), despre sminteli (care sunt inevitabile, şi o nefericire pentru cei ce le cauzează [nu pentru cei care le dau pe față], după cum subliniază Sf. Ioan Gură de Aur). La puțină vreme după aceea, abordează subiectul care ne interesează aici. După care le va istorisi pilda Talanților⁴ pentru a-Și ilustra cuvintele, ca un adevărat pedagog.

La Sf. Lucane aflăm într-un context apropiat de cel din Sf. Matei, însă mai greu de situat⁵: cu toate acestea, el redă discursul lui Hristos, care este mult mai scurt, chiar după învăţătura despre sminteli, însoţindu-l de episodul cu Zaheu (sfârșitul urcării către Ierusalim) și de pilda Minelor (variantă a pildei Talanților)⁴.

La Sf. Matei, Hristos tocmai a istorisit pilda Oii pierdute⁶ (însă mult mai succint decât la Sf. Luca) și sfârșește zicând: „Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici”. Ce revelație extraordinară, izvor de nădejde necontenită – veșnică – pentru oameni! Însă termenul folosit de Domnul („mic”: în greacă: micros) este interesant: trebuie comparat cu cel al Sf. Luca: „un singur păcătos care se pocăiește”. Este vorba deci despre unul mic duhovnicește, adică de o persoană care are conștiința păcatului său [falsa măreție, falsa putere, mândria], a micimii sale dinaintea lui Dumnezeu, și se pocăiește. Putem apropia toate acestea de expresia folosită de Hristos în prima Fericire („Fericiți cei săraci cu duhul …”, adică cei care au conștiința că nu sunt nimic fără Dumnezeu și care așteaptă totul de la Dumnezeu, singura lor bogăție).  Iată că suntem deja introduși în subiect.

Hristos continuă, probabil ca răspuns la o întrebare ca aceea pe care o va formula Petru, la 18, 21 („… de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?” – vom reveni asupră-i), și spune: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur”. Și insistă: iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii [Comuni-tății]. Iată ceva foarte diferit de ideologiile așa-zis umaniste. Hristos nu ne învață să spunem că toți sunt buni și drăguți (după cum spun „utopiștii”). Păcatul – care este răul – există la om, este o realitate. Iar aproapele meu – ca și mine – poate fi păcătos, greșind față de mine sau față de alții. „Mustră-l”, fă-l să înțeleagă faptul că a făcut rău celorlalți, că purtarea lui nu este pe placul Dumnezeu și că trebuie să facă efortul de a se schimba. Poartă-te ca Dumnezeu față de fratele tău. La Sf. Luca, vorba lui Hristos este încă și mai puternică: „dojenește-l”. Constatăm că în Evanghelie, Hristos, Care este pilda noastră desăvârșită și care face întotdeauna ceea ce poartă omul către fapta bună (după cum spune Sf. Ilarie de Poitiers), dojenește adesea oameni (mici sau mari), grupuri sau clanuri (Sinedriul, fariseii…), chiar și pe prietenii Săi, ucencii, sau mulțimea, poporul.

Aici, acest lucru înseamnă a iubi pe aproapele. Când un copil face o prostie mare, cu urmări care pot fi grave, părinții îl ceartă. Dar fac asta pentru că îl iubesc și pentru că se gândesc la viitorul lui. În cazul de faţă suntem întru același gând. A iubi pe aproapele care ne face rău înseamnă a-l mustra, și deci a-l ajuta⁷ să-și dea seama și să se schimbe. Această mustrare frățească are drept scop să mântuiască și nu să distrugă. Nu este vorba despre o judecată⁸ de valoare absolută – care nu aparține decât lui Dumnezeu –, ci despre discernământ⁸.

Iar metoda pe care ne-o arată Domnul este treptată și remarcabilă: mai întâi singuri, apoi împreună, față către față, pentru a nu-l discredita pe aproapele, pentru că poate fi vorba doar de o cădere punctuală, de circumstanță, apoi cu doi sau trei martori, ceea ce este obiectiv, dar rămâne discret, și în sfârșit dinaintea întregii comunități, pentru că și ea trebuie păzită și apărată de un eventual „lup”, de un prădător. S-ar putea însă ca această metodă să nu fie întotdeauna posiblă, pentru că persoana vinovată nu este neapărat prezentă şi nici dornică de a fi prezentă, că poate fi violentă, ori că victima poate fi ea însăși prea emotivă pentru a acționa. Dar mustrarea poate fi făcută și în scris sau prin mijlocirea altora. Se poate face apel și la alții⁹, care au haruri pe care noi nu le avem (aceștia sunt cei „doi sau trei martori). Important este ca vinovatul să știe că a făcut rău, lucru fără de care nu s-ar putea schimba.

Și apoi? Hristos merge mai departe, la Sf. Luca: „dacă se va pocăi¹⁰, iartă-l”. Iată un lucru cu adevărat ziditor și care este un frumos răspuns  – dumnezeiesc – la ideologiile înșelătoare și mincinoase, ca și la sentimentalismul religios. „Dacă se va pocăi…”: iertarea este un dar, dar nu este nici formală (am spus cuvântul, deci s-a rezolvat), nici automată: iertarea nu poate fi primită fără pocăință.  Trebuie întotdeauna să oferim iertarea, să deschidem ușa către iertare. Dar persoana vinovată – păcătosul – poate intra sau nu, poate primi această iertare în inima sa –  prin pocăință – sau nu. Pocăința este singura care îngăduie să se primească iertarea. Ceea ce este valabil pentru oameni între ei este valabil și pentru relația omului cu Dumnezeu. Dumnezeu ne deschide mereu ușa iertării Sale, chiar şi celor din iad (după cum i-a spus Hristos Sfântului Siluan, când se găsea în iadul duhovnicesc cel veșnic), dar omul este liber să intre sau nu. Dacă am putea să primim iertarea fără pocăință, ar însemna, parodiindu-l pe Sf. Pavel, că jertfa lui Hristos nu a folosit la nimic. Într-adevăr, dacă am putea primi iertarea fără pocăință, adică să fim mântuiți fără să renunțăm la păcat, fără să ne schimbăm, fără să ne îmbrăcăm în Hristos, de ce ar mai fi murit Hristos pentru noi pe Cruce? Dar Dumnezeu nu poate să silească omul să se alăture „bunei Sale voiri”, nici pe cele omenești, nici pe cele îngerești, pentru că libertatea făpturilor omenești și îngerești este un chip al libertății făpturii dumnezeiești. Dacă ar face asta, nu ar mai fi conform cu El Însuși. Este singurul lucru pe care Dumnezeu nu-l poate face pentru noi: să se pocăiască în locul nostru. De aceea iadul este veșnic: nu este vorba despre un decret dumnezeiesc, de o decizie a Marelui Sfat dumnezeiesc: este consecința libertății persoanelor.

Există un corolar pastoral la această învățătură a lui Hristos. Noi preoții, care suntem chemați să ascultăm spovedania credincioșilor, pentru ca ei să poată fi dezlegați de păcatele lor, întru viaţă, constatăm adesea că există derive „formaliste” ale spovedaniei. Mergem să ne spovedim pentru că așa e regula, și, să îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume, pentru că asta face parte din cultura religioasă. Dar vedem adesea credincioși care nu exprimă nicio pocăință, nici măcar pentru păcate grave, și poate chiar mai rău decât atât, încep din nou să facă aceleași păcate îndată după spovedanie (am fost martor la asemenea lucruri)¹¹. Harul dumnezeiesc al iertării, pe care am primit-o de la episcopii următori Apostolilor, adică de la Hristos Însuși, mare preot în veac și cap al Bisericii, este prezent și acum, într-adevăr, dar el nu poate intra într-o inimă care nu se pocăiește și care-l respinge, pentru că nu este nici magic, nici automat: el presupune o pocă-ință sinceră și adevărată a penitentului¹¹. Acest lucru înseamnă că persoana care se poartă astfel nu a primit cu adevărat iertarea lui Dumnezeu, și că nu pot exista roade duhovnicești. E ușor să înșeli un preot, dar pe Dumnezeu nu-L poți înșela.    

Și ce se întâmplă cu cel care nu vrea să asculte pe nimeni? Hristos dă răspunsul la Sf. Matei: „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”, ceea ce înseamnă: să fie alungat din comunitatea celor credincioși, de fapt din Biserică. Este o condamnare care seamănă cu cea din pilda Talanților, unde datornicul nemilos (care s-a bucurat de iertarea lui Dumnezeu, dar care o refuză aproapelui său, adică refuză să se schimbe) este „dat pe mâna chinuitorilor”. Este o imagine a iadului¹².

Apostolii sunt probabil uluiți, căci noțiunea de iertare era puțin dezvoltată în Vechiul Testament și se referea exclusiv la relația Omului cu Dumnezeu, niciodată la cea dintre oameni. Petru, care este mereu îndrăzneț și vorbește adesea în numele celorlalți, se apropie de Hristos și insistă: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (ceea ce pare deja un număr enorm). Răspunsul lui Hristos este imediat și fără apel: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (ceea ce înseamnă de 490 de ori)¹³. Oricare ar fi numărul exact, 77 sau 490, acest număr este foarte mare: el oglindește milostivirea dumnezeiască. Însă trebuie să remarcăm că Hristos nu spune: „întotdeauna”, ceea ce înseamnă că există o limită. Această limită reprezintă judecata dumnezeiască. Dacă nu ar exista o limită, omul ar putea rămâne pururea rău. Este necesar să poată exista la un moment dat o verificare duhovnicească. Ceea ce Domnul arată între oameni este un chip a ceea ce este între om și Dumnezeu.

La Sf. Luca, Hristos confirmă ceea ce aflăm la Sf. Matei, zicând „de șapte ori într-o zi” (ceea ce este mult). Însă insistă din nou asupra pocăinței, în mod explicit: „Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l”. Nimic mai limpede. Legătura între pocăință și iertare este absolută.

Un om care nu se pocăiește nu poate primi iertarea. Acest lucru este valabil între oameni, dar și –  mai ales – între om și Dumnezeu.

Note: