Adaugat la: 1 Aprilie 2008 Ora: 15:14

Adevăratele și falsele comori ale artei iconografice

« Icoana este o mărturie a îndumnezeirii omului, a plinătăţii vieţii duhovniceşti, o comunicare prin intermediul imaginii a ceea ce este omul în stare de rugăciune sfinţită de harul ceresc. (…) Această capacitate de sfinţire a trupului omenesc fiind uitată, arta religioasă a fost supusă măsurilor şi criteriilor artei profane, supranaturalul fiind coborât la nivelul omenesc. Omul căzut în păcat a devenit măsura tuturor lucrurilor, el îl făureşte pe Dumnezeu după chipul lui, în loc să găsească în om chipul lui Dumnezeu » (Leonid Uspenski – « Icoana – viziune a lumii duhovniceşti »).

Adevăratele și falsele comori ale artei iconografice

Aceste cuvinte ale unuia din cei mai mari maeştri iconografi ai secolului XX pun în lumină iluzia spirituală izvorâtă din confuzia între natura imperfectă şi limitată a omului căzut în păcat şi realităţile duhovniceşti care se situează pe un cu totul alt plan decât facultăţile noastre psihologice, intelectuale şi afective. Tot aşa, criteriile estetice ale artei profane, supuse fluctuaţiilor modelor culturale şi preferinţelor noastre personale, nu au nimic de a face cu frumuseţea spirituală prin care duhul lui Dumnezeu se face cunoscut omului, şi care se arată în lume dar nu aparţine lumii : « Strămoşii noştri iconografi s-au dovedit a fi nu numai pictori geniali, dar şi mari reprezentanţi ai vieţii duhovniceşti, care au ştiut să dea formă cuvântului lui Hristos : « Împărăţia mea nu este din această lume » ( L. Uspenski).

Adevărata frumuseţe, cea care dăinuie de-a lungul secolelor – ca şi frumuseţea naturii – nu este niciodată produsul unei tehnici sau unui meşteşug anume, ce se poate învăţa ca oricare meserie, ci o lucrare duhovnicească, prin care harul lui Dumnezeu se pogoară în sufletul omenesc. « Filocalia » – iubirea de frumuseţe – nu a fost scrisă de esteţi sau critici de artă, ci de căutători de Dumnezeu. Căci frumuseţea este limbajul lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvântului, aparent enigmatic, al lui Dostoievski : « Frumuseţea va mântui lumea ».

Ca şi sfinţenia, frumuseţea nu aparţine acestei lumi, ci este o formă de comunicare a inimii omeneşti cu un adevăr ce vine de la Dumnezeu şi care nu poate fi pătruns pe cale raţională. Raţiunea nu cunoaşte decât măsurile acestei lumi, şi nu poate produce decât adevăruri relative şi limitate, ca şi inteligenţa omenească. De aceea frumuseţea este inaccesibilă gândirii logice şi conceptuale – conceptul fiind prin definiţie o limitare : « Vedeţi aceşti trandafiri ? Soţia mea ar spune că sunt frumoşi. Dar eu nu văd decât un asamblaj de petale, frunze şi spini », declara un schizofren a cărui inimă devenise insensibilă în faţa  frumuseţii (citat de Benjamin Fondane – « Fals tratat de estetică »).

Acest exemplu confirmă afirmaţia lui Pascal : « Cel care ar voi să urmeze numai calea raţiunii ar fi cu adevărat nebun ».

Ateismul nu este nimic altceva decât această nebunie a raţiunii care ar vrea să cuprindă totul şi să stăpânească peste toate, ridicând conceptul la rangul de adevăr absolut. Ateii nu-l combat pe Dumnezeu, ci un concept care poartă acest nume şi care nu are alt conţinut decât cel al propriilor lor idei. Cât despre realitatea vie a lui Dumnezeu, care se manifestă în inima omului, ei nu o pot cunoaşte, aidoma nebunului citat mai sus, în a cărui inimă împietrită frumuseţea nu mai poate pătrunde.

Aşa cum cuvântul lumină nu are nici o semnificaţie reală pentru un orb din naştere, chiar dacă el poate învăţa şi cunoaşte la perfecţie proprietăţile şi legile luminii, tot aşa ideea de Dumnezeu nu are nici o realitate pentru cel care nu-l poartă pe Dumnezeu în inimă. Căci « nu vedem bine decât cu inima. Esenţialul rămâne ascuns ochilor » (A. de Saint-Exupéry – Micul Prinţ).

Dat fiind că « ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc » (Sfântul Teofan Zăvorâtul), necredincioşii sunt în realitate mult mai numeroşi decât cei care se declară astfel.

Toţi cei care au numele lui Dumnezeu în gură şi ideea de Dumnezeu în cap, dar a căror inimă, stăpânită de duhul acestei lumi, nu resimte prezenţa vie a lui Dumnezeu, sunt în realitate necredincioşi fără să o ştie. Această formă de necredinţă este cu atât mai primejdioasă cu cât ea poate îmbrăca formele exterioare ale evlaviei şi credinţei, rămânând ascunsă şi neştiută ca un virus. Căci este vorba de o adevărată boală sufletească şi spirituală, al cărei simptom cel mai caracteristic este mulţumirea de sine şi amorţeala letargică a sufletului, care nu mai simte nici lumina lui Dumnezeu, nici întunericul absenţei Lui. Această

confortabilă şi înşelătoare linişte interioară, care nu are nimic de a face cu pacea peste fire venită de sus, este opusul credinţei vii – expresie pleonastică, dat fiind că o credinţă care nu e vie nu există deloc ! Căci, aşa cum ne avertizează Sfântul Isaac Sirul, « nimeni nu s-a înălţat la ceruri în mod confortabil ».

Somnul cugetului omenesc şi confortul lăuntric al omului satisfăcut de sine însuşi, sunt consecinţele stagnării sale spirituale şi constituie o primejdie de moarte pe calea mântuirii sufletului, denunţată cu forţă de îngerii Apocalipsei : « Ştiu faptele tale, că îţi merge  numele că trăieşti, dar eşti mort » (Ap. 3, 1) ; « (…) că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot ! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece,  nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici : « Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic », şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol » (Ap. 3, 15-17).

Este vorba aici de falsele bogăţii spirituale care ca şi bunurile noastre materiale, nu vin de la Dumnezeu ci de la om, şi întăresc legăturile ce ne înrobesc acestei lumi, în loc să ne scoată de sub puterea ei. Toate calităţile şi talentele noastre omeneşti – inteligenţă, erudiţie, capacităţi intelectuale, aptitudini artistice etc. –, ca şi toate formele exterioare ale credinţei – cunoştinţe teologice, rânduieli bisericeşti, post, slujbe, rugăciuni, cântări bisericeşti, imagini sfinte –, pot să ne dea iluzia bogăţiei noastre spirituale, prelungind la nesfârşit somnul cugetului nostru.

Această iluzie spirituală se arată în mod vizibil în cazul operelor de artă, mai cu seamă în arta iconografică a cărei menire nu este să ne împodobească apartamentele sau sălile de muzeu, ci – aşa cum ne aminteşte L. Uspenski – de a da « formă cuvântului lui Hristos : « Împărăţia mea nu este din această lume ».

Ori, numeroşi artişti din ziua de astăzi produc, cu mai mult sau mai puţină dibăcie, false opere iconografice, fabricate în serie, prin procedee tehnice robotizate şi conform unor clişee estetice de un gust îndoielnic, pentru a lua ochii marelui public şi a obţine beneficii comerciale, icoana devenind un obiect de negoţ ca orice alt produs al societăţilor noastre de consum. Aceste măşti de ceară colorată, cu ochi de sticlă şi trăsături înţepenite, congelate sub o pojghiţă lăcuită, aceste păpuşi Barbie înveşmântate după moda bizantină, cu obraji fardaţi, năsuc gingaş şi guriţă de bebeluş, aceşti copilaşi cu obraji dolofani şi păr cârlionţat, ar putea împodobi cutiile de bomboane şi de ciocolată, dacă n-ar fi aureolele aurite care vor să ne facă să credem că avem de a face cu imagini sfinte, ce pretind a fi o reprezentare a Mântuitorului, a Preacuratei Fecioare sau a pruncului Iisus…

Această degradare lumească a artei sacre provine nu numai « dintr-o decadenţă a gusturilor noastre artistice », ci mai cu seamă « din păcatul esenţial al epocii noastre : secularizarea spiritului nostru, deformarea completă a însăşi ideii de Biserică şi de Liturghie » (L. Uspenski ).

Spiritul acestei lumi nu poate produce decât fructe după propria sa natură, chiar dacă ele se prezintă sub o aparenţă religioasă. Menirea pictorului de icoane, nu mai puţin importantă decât cea a preotului, este înainte de toate o lucrare de natură spirituală, prin care sufletul nostru să se poată înălţa la o realitate care nu este din această lume. O imagine fabricată pentru plăcerea retinei şi după gustul publicului, aidoma reţetelor de prăjituri, nu face decât să menţină şi să încurajeze somnolenţa conştiinţei, şi iluzia spirituală a artistului însuşi, care devine robul procedeelor sale tehnice şi idolatru al propriei lui arte : « el îl făureşte pe Dumnezeu după chipul lui, în loc să găsească în om chipul lui Dumnezeu » (L. Uspenski).

Şi în acest caz, confortul interior al artistului satisfăcut de sine însuşi şi pacea amăgitoare care nu vine de sus, ci din amorţeala letargică a sufletului care a încetat să-l caute pe Dumnezeu, sunt semnele cele mai evidente ale iluziei spirituale şi ale confuziei între bogăţiile acestei lumi şi comorile din ceruri .

Arta adevăratului iconograf este înainte de toate o lucrare invizibilă, lăuntrică şi duhovnicească, al cărei fruct este opera lui vizibilă. Tot aşa cum « nimeni nu s-a înălţat la ceruri în mod confortabil », nici un artist iconograf demn de acest nume nu-şi poate împlini în mod confortabil menirea : reprezentarea sub o formă vizibilă a cuvântului lui Hristos : « Împărăţia mea nu este din această lume ».

Viorel Ştefăneanu

 

Adevăratele și falsele comori ale artei iconografice

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni