Copiilor le place să asculte „basme minunate”, poveşti care vin din bătrâni şi care îi ajută să crească, să înveţe să se cunoască şi să-şi găsească locul pe lume. Cu redescoperirea importanţei poveştii, nu este nevoie să detaliem toate virtuţile ei pedagogice şi terapeutice. O carte care adună multe astfel de poveşti minunate este Biblia. Povestirile pe care le găsim aici despre creaţie, despre izgonire şi urmările acesteia nu sunt oare temelia răspunsurilor la întrebările despre Dumnezeu, despre viaţă, păcat, moarte şi suferinţă? Povestirile despre Avram, despre Iosif sau Ilie nu sunt ele pline de fapte şi de învăţături? Dacă suntem creştini, aceste povestiri fac parte din moştenirea noastră şi trebuie să încercăm să le transmitem copiilor noştri. Cântările utreniei şi paremiile, precum şi literatura noastră duhovnicească sunt pline de astfel de povestiri biblice. Cunoaşterea acestor povestiri poate să ne uşureze participarea la slujbe şi poate să ne facă să-i înţelegem mai bine pe părinţii care ne ajută să pătrundem taina Întrupării lui Hristos şi a mântuirii noastre.

Aceste întâmplări biblice pot fi povestite şi ascultate de foarte multe ori, descoperind de fiecare data ceva nou, ceva trebuincios credinţei noastre. O tânără grecoaică ortodoxă a cărei bunici locuiau în Asia Mică înainte de a fi expulzaţi în 1923, spunea că singurele poveşti spuse acolo erau cele biblice.

Când ne uităm mai atent la aceste povestiri, descoperim aceleaşi elemente ca-n basmele minunate, şi în plus, povestea destăinuirii lui Dumnezeu făpturilor Sale pe care le iubeşte şi pe care vrea să le izbăvească din moarte şi din păcat.

Sfântul Ioan Gură de Aur învăţa în Antiohia în secolul al IV-lea, că este bine să le povestim copiilor Biblia. Aceste sfaturi sunt adunate în cartea: „Despre slava deşartă şi educaţia copiilor”. „Copiii să nu audă nimic necuviincios... să nu audă poveşti băbeşti sau flecăreli. Iar când copilul se odihneşte din efortul depus pentru studiu, vorbeşte-i încercând să-l faci să-şi ia gândul de la orice copilării pentru ca să creşti un filozof şi un atlet şi un cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa să-i spui şi aşa să-i povesteşti”.

Urmează povestea lui Cain şi Abel spusă de Sfântul Ioan. Povestirea sa e întretăiată de sfaturi practice (§39-46).Să nu uităm că aceste texte sunt „înregistrări” de învăţăminte pe care le împărtăşea enoriaşilor şi fiilor săi duhovniceşti. Când comparăm povestirea sa cu cea din Biblie (Facere 4, 1-16), constatăm că nu respectă întocmai textul, ceea ce e foarte firesc, căci fiecare povestitor pătrunde povestea cu personalitatea sa şi o adaptează publicului ascultător. Povestea este animată şi nu se repetă în mod servil ca o placă. Povestitorul încearcă mereu să respecte spiritul poveştii şi firul acţiunii. De asemenea, catehetul-povestitor vrea să treacă în spatele poveştii pentru ca Dumnezeu să fie cel care sădeşte cuvintele Sale în inima ascultătorului.

Sophie Lossky