Dintr‑o locomotivă se coborî la un moment dat un mecanic și o întrebă:

Fetița se uită atentă la ursuleț. Și el părea obosit de aceleași vorbe. Le auzise de zeci de ori în cele câteva luni de când fetița venea zilnic să aștepte Iubirea.

– Hai să ne întindem și să dormim un pic. Poate că vine și Iubirea, îi șopti fata ursulețului și se întinseră împreună pe bancă.

Ochii micuței se închiseră cu repeziciune și visele începură să‑i încurajeze așteptarea. Privea uimită chipul Iubirii de care îi era cumplit de dor și inima i se umplu de bucurie.

Era o vecină care credea că fetița s‑a îmbolnăvit la cap. Era mai ușor să îi pună un diagnostic decât să își deschidă o clipă brațele ca să potolească fetiței dorul de Iubire.

Încă o noapte se grăbea să își aștearnă întunericul peste oraș. Pentru Luți se apropia din nou bucuria de a visa. Se porni spre casă. Noaptea era un refugiu în tărâmul viselor. Ziua nu era decât o revenire la o lume care părea să se încăpățâneze să rămână rece față de durerea ei.

Bunica o aștepta cu ochii pe jumătate deschiși în singura camera pe care o aveau.

Luți se așeză la masă, îmbucând printre lacrimi de dor cele câteva linguri de tocăniță.