Această minune a lui Hristos este mult mai puțin cunoscută decât cea a primei Înmulțiri a pâinilor³. Această pericopă nu este citită duminica decât în Occident – la Sf. Marcu – în cea de‑a șasea duminică după Rusalii (ritul Galilor restaurat și vechiul rit roman). Ea nu este raportată decât de două dintre Evangheliile sinoptice, Matei și Marcu, care sunt martori oculari (Evanghelia după Sf. Marcu este cea propovăduită de Sf. Petru la Roma), pe când prima Înmulțire a pâinilor este raportată de toți cei patru evangheliști (lucru rar). A fost puțin comentată de Părinții Bisericii, ca de altfel întreaga Evanghelie după Sf. Marcu. Sf. Efrem Sirul⁴ nu face decât o singură aluzie la ea, iar Sf. Ieronim⁴ o comentează sumar. De‑a lungul acestei exegeze, ne vom strădui să comparăm cele două minuni, lucru foarte instructiv în plan simbolic.

Această a doua minune a înmulțirii pâinilor și a peștilor are loc cu mult după prima, însă în același an, spre sfârșitul celui de‑al doilea an de misiune a lui Hristos, pe când prima a avut loc probabil înainte de Paște. Marcu și Matei sunt într‑adevăr destul de preciși: lucrul se petrece la întoarcerea din misiunea lui Hristos în Fenicia, unde a izbăvit‑o pe fiica femeii cananeence, care era posedată. Hristos se întoarce către marea Galileei, probabil prin nord, „străbătând ținutul Decapolei⁵”, unde vindecă pe un surdo‑mut, deci la întoarcerea dintr‑o mare misiune într‑o țară păgână (ceea ce este interesant în plan simbolic, după cum vom vedea), și cu puțin timp înaintea primei sale vestiri a Patimilor, a Schimbării la Față și a începutului urcării Sale către Ierusalim. Această a doua minune are deci loc într‑un ținut diferit: Evanghelia nu ne spune unde, dar tradiția ne spune că s‑ar fi petrecut în apropiere de cetatea grecească Ippo (Hippos), la sud‑est de lacul Tiberiadei, ceea ce este logic, pentru că Hristos Se dusese în Decapole, iar Ippo se găsește la granița dintre Decapole și Golanitida⁶. Această localizare este confirmată prin faptul că, după minune, Hristos a putut străbate lacul pentru a Se duce „în părțile Dalmanutei”, un cătun situat pe malul de nord‑vest, între Magdala și Tiberiada⁷.

Și contextul este puțin diferit, chiar dacă motivul minunii este același. Domnul se află deci în ținut păgân, însă este, probabil, urmat de oameni care sunt în majoritate evrei (Gaulanitida face parte din Israel, în sensul religios și cultural): toate popoarele care locuiesc în jurul lacului se frecventează și se cunosc. Hristos este mereu urmat de o mulțime de oameni care vor să‑L audă și mai ales să fie vindecați de El. Sf. Matei ne precizează acest lucru chiar înainte de istorisirea minunii: „Şi mulţimi multe au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii şi i‑au pus la picioarele Lui, iar El i‑a vindecat. Încât mulţimea se minuna… şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel.” (Mt 15, 30‑31)⁸. Hristos a trezit un entuziasm de neimaginat, cum nu a mai existat în istoria omenească și cum nu va mai exista niciodată. Trebuie să ne dăm seama de faptul că exista în acele vremuri, în Israel, un om – Iisus – care vindeca toate bolile, fizice și psihice, toate infirmitățile, toate handicapurile, și care învia chiar și morții. Poporul, care are darul profeției, nu s‑a înșelat: rabbi Ieshouha din Nazaret era Mesia: Dumnezeu Însuși trăia în mijlocul poporului Său; era deja Edenul regăsit…  Dacă acest eveniment s‑ar petrece în vremea noastră, mondializată și mediatizată, ar fi un miliard de oameni care ar alerga la Iisus: ar fi „o nebunie”. Toată lumea ar vrea să‑L vadă, să‑L audă, să‑L atingă. Dar oamenii au „uitat”: cei puternici, cei bogați și inteligenți, care conduc această lume, nu vor să vadă. Oamenii au altceva de făcut, lucruri „mai importante” decât să se sinchisească de Dumnezeu …

Și, spre deosebire de prima Înmulțire, unde Apostolii sunt cei care îi atrag atenția Învățătorului că este târziu, după ce îi învățase pe oameni (ceea ce nu este menționat în cea de‑a doua) și că trebuia să le dea drumul pentru a‑și găsi de mâncare (și unde să doarmă), aici Hristos Însuși e Cel Căruia „I se face milă de mulțime” și Care ne explică de ce: „că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n‑au ce să mănânce. Şi de‑i voi slobozi flămânzi la casa lor, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe”. Ce de informații minunate pentru noi, care ies din gura însăși a lui Dumnezeu! Acești oameni aveau o asemenea admirație pentru Iisus, o asemenea încredere în El, o asemenea iubire, încât au fost în stare să‑L urmeze vreme de trei zile… (cine ar mai face acest lucru în vremurile noastre?). S‑ar putea spune aproape că aplică ad literam poruncile lui Hristos: urmați‑Mă, veniți după Mine, faceți ca Mine, asemănați‑vă Mie… Este un adevărat pelerinaj mistagogic, inițiatic. Când „Mireasa” a găsit  „Mirele” (In 3, 29 și Apo), nu mai poate să trăiască fără El!  Și „au venit de departe”: este o realitate istorică. De fapt, când Domnul S‑a întors din misiunea Sa în Fenicia (Tir și Sidon), S‑a apropiat de Marea Galileei și a ocolit‑o prin nord și est, și treptat, prin zvonuri, (la fel de eficiente ca și mijloacele noastre de comunicare moderne), alaiul de credincioși a crescut, pentru a deveni o adevărată mulțime (4 000 de persoane, fără a socoti femeile și copiii, adică aproape 8 000, populația unui mic oraș…). Totul este coerent.

Și, spre deosebire de ce s‑a petrecut prima dată, Hristos nu‑Și pune ucenicii la încercare (cerându‑le să‑i hrănească ei înșiși pe oameni, pentru că voia să‑i învețe să se încreadă în Dumnezeu), însă îi întreabă ce hrană au („Câte pâini aveți?”): mai rămân 7 pâini. Puțin mai departe aflăm că aveau și puțini peștișori⁹. De fapt, după cum confirmă tradiția, era vorba de restul proviziilor Apostolilor pentru călătorie. Ne putem mira că ucenicii își pun întrebarea cum vor putea fi hrănite mulțimile („De unde va putea cineva să‑i sature pe aceştia cu pâine, aici în pustie?”), fără a vorbi despre prima înmulțire a pâinilor. Cum ar fi putut uita o asemenea minune? Este straniu, dar întrebarea rămâne fără răspuns…

El le poruncește atunci să „șeadă jos pe pământ”¹⁰. Apoi, ritualul sacramental al minunii este aproximativ același ca la Prima Înmulțire. Iisus a luat cele 7 pâini, a mulțumit, a frânt și a dat ucenicilor Săi, ca să le pună înainte. Trebuie să observăm că, în ambele situații, este o diferență între pâini și pești. Explicația este simplă: pâinea reprezintă într‑adevăr pâinea euharistică a Cinei (este aceeași pâine); însă peștii, care sunt animale, nu sunt decât simbolul vinului (și al scumpului sânge), pentru că au un sistem sangvin (ca toate animalele, dar mai puțin dezvoltat ca la animalele terestre) și pentru că peștele este simbolul lui Hristos, datorită numelui său în greacă, ichthys, care este acronimul numelui Său, Iesos Christos Theou Yios Sôter = Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul¹¹.

Pâinea este materia însăși a Euharistiei viitoare, în timp ce peștele nu este decât simbolul ei. Cu atât mai mult cu cât, în alimentele destinate a fi euharistice, nu există niciun element animal: pâinea și vinul sunt pur vegetale, cum era hrana lui Adam și a Evei în grădina Edenului; după ce sunt sfințite, ele devin hrana din Împărăția lui Dumnezeu.

Pâinea este frântă și împărțită, deci împărtășită între toți, în timp ce fiecare primește un pește, care este deci o hrană personală. Acest lucru are un înțeles teologic. Pâinea care va deveni Trupul lui Hristos este împărtășită pentru că noi împărtășim firea omenească cu Hristos, ca și faptul de a deveni Fii ai Tatălui ceresc prin El, prin înfiere. În timp ce peștele, care este un individ, o entitate vie, și care deci nu poate fi frânt fără a fi denaturat, reamintește proorocia („Niciunul din oasele sale nu se va zdrobi” – Ps 33, 21) și mai ales că simbolizează vinul – care va deveni scumpul Lui sânge – care ne dă să intrăm în comuniune cu Duhul Sfânt, Cel ce dă viață („sângele este sufletul”, viața – Deut 12, 23) și care face din fiecare din noi un ipostas, un „unic”.

Oamenii mănâncă pe săturate („s‑au săturat”). Ca și în minunea precedentă, se strâng firimiturile de pâine, „ca să nu se piardă ceva” (cuvântul lui Hristos la prima Înmulțire, la In 6, 12). Dumnezeu este mărinimos și dă de toate din belșug, dar nu‑I place risipa, care este un dispreț al darurilor Sale. Se strâng 7 coșuri (iar la prima Înmulțire: 12). Numai atunci cei doi evangheliști ne dau numărul celor care au mâncat, și pe care Apostolii nu au putut să‑l evalueze decât după împărțire: „Erau [«ca la», la Sf Marcu] 4 000 de bărbați” [în greacă: andres  = om masculin, bărbat]. Obiceiul de a nu număra decât bărbații este biblic: se numără „căminele”, familiile; ceea ce arată unitatea căminului este patronimul, numele tatălui. Acest lucru este legat de antropologia biblică: omul masculin este simbolul unității firii omenești, în timp ce femeia (omul feminin) este simbolul fecundității și al înmulțirii; unirea celor doi, în iubirea conjugală, este o oglindire a Dumnezeieștii Treimi  (unul și multiplul).

Putem acum să abordăm aspectul simbolic. Cele două mari simboluri sunt numerele 4 și 7 (pe când în prima Înmulțire era vorba de 5, 2 și 12).

4 este numărul cosmosului (cele patru puncte cardinale, cele „patru vânturi” (Ez 37, 9), cele patru Ființe (heruvimii care veghează asupra legilor cosmice), pătrat care, în cele trei dimensiuni, devine un cub (pe care se bazează bisericile asupra cărora planează harul dumnezeiesc, simbolizat de cupolă).

1000 este o deplinătate firească. 4 000 reprezintă deci firea în plinătatea ei, cosmică, dar care poate și să cuprindă omenirea, pentru că Omul poartă în el cosmosul.

7 este numărul zilelor creației.

Să comparăm cu simbolurile de la prima Înmulțire, care sunt mai numeroase, mai explicite, și într‑o anumită măsură mai bogate.

5reprezenta cele cinci simțuri ale Omului, și deci omenirea [dar în măsura în care Omul este diferit de toate celelalte ființe vii, căci este singurul care are cuvântul – chip al Cuvântului lui Dumnezeu –]  în cele cinci pâini. Aici simbolul era Omul ca trup, al cărui cap este Hristos, Biserica.

2 simboliza evident cele două firi ale lui Hristos, în cei doi pești (și în plus cu simbolul numelui grecesc al peștelui: cf. mai sus). 

12 reprezenta, evident, Israell și Biserica.

Astfel avem aici o semnificație clar hristologică și ecleziologică. Înainte de a încheia, putem să mai adăugăm și alte elemente importante. Prima Înmulțire se petrecea, bineînțeles, în Israel, la Tabgah, după tradiție, între Magdala și Capernaum, adică în miezul Galileei, loc prin excelență al misiunii lui Hristos. Iar acest popor numeros (5000 de bărbați, adică aproape 10 000 de persoane) a fost mai întâi învățat de Hristos („a început să‑i înveţe multe….” Mc 6, 34), înainte de a‑i hrăni trupește, ceea ce nu este menționat în cea de‑a doua, unde nu se vorbește decât despre vindecări (Mt 15, 30‑31). Putem trece la concluzii. 

Prima Înmulțire a pâinii și a peștilor, care are o simbolistică puternică, hristică și eclezială, privea pe Israel și vestea Biserica. Hristos a venit mai întâi să mântuiască „pe oaia cea pierdută a lui Israel”. Numai Israel aștepta pe Mesia, și numai el putea să‑L recunoască și să fie învățat de către El.

Cea de‑a doua Înmulțire a pâinilor și a peștilor,a cărei simbolistică este cosmică, are un înțeles universal: ea privește cosmosul și toată omenirea. Hristos a venit și să mântuiască pe toți oamenii. Acest lucru este atestat de împrejurările istorice. Hristos tocmai a săvârșit o lungă misiune la păgânii din Fenicia și din Decapole, în cursul căreia nu va putea face decât vindecări și exorcisme, dar nu să învețe pe oameni, pentru că nu sunt fii ai lui Avraam, ai lui Moise și ai lui David: ei nu puteau să recunoască un Mesia de a Cărui existență nici măcar nu știau. Iar locul însuși al minunii, într‑o regiune de graniță între lumea evreiească și cea păgână, arată acest lucru. Putem deci califica această misiune drept proorocească, vestind Biserica neamurilor prin convertirea păgânilor.

Se mai poate adăuga faptul că, în primul caz, poporul este cel care oferă pâinile și peștii, ca să fie binecuvântate de Hristos – Mare preot (și mai apoi sfințite, la Cina cea de Taină), prefigurând liturghia euharistică, unde credincioșii sunt cei care trebuie să ofere pâinea și vinul, pe care apoi preoții le consacră¹². Acest popor este poporul împărătesc, popor de împărați și de preoți, poporul lui Dumnezeu.

În cel de‑al doilea caz, viitorul cler însuși este cel care, prin Apostoli, oferă pâinile și peștii, hrană care va fi mai apoi dată tuturor. Aceasta vestește că Biserica va hrăni duhovnicește lumea întreagă prin Evanghelie și Euharistie, și va trebui să ia asupra sa duhovnicește pe toți oamenii, toată omenirea, pentru că „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1 Ti 2m 4).

Note: