Să o situăm mai întâi în contextul ei evanghelic. Avem motive să credem că acest eveniment se petrece înaintea urcării lui Hristos la Ierusalim (care, după Sf. Luca, începe în capitolul al 9-lea (v. 51-56), sau cu puțin înainte, și deci către sfârșitul celui de-al doilea an sau începutul celui de-al treilea an de misiune a Sa. Domnul este atunci foarte cunoscut și faimos: a străbătut toată Palestina, făcând nenumărate minuni, și este ajutat nu numai de cei doisprezece Apostoli, ci și de ceilalți 72 de ucenici. Este personajul cel mai cunoscut în Israel, și rabinul cel mai faimos.

Chiar înainte de pericopă, Sf. Luca ne spune că fariseii I-au spus să fugă pentru că  „Irod¹ voia să-l omoare”, ceea ce nu este deloc de mirare, pe de o parte acesta pusese să fie ucis Ioan Botezătorul și pe de altă parte Iisus îi punea în umbră. Cu liniștea Sa obișnuită, Domnul le răspunde vestind moartea Sa la Ierusalim, „care ucide pe prooroci” și care va fi lăsat „pustiu”, adică nimicit, pierzându-și astfel rangul de „oraș sfânt”.

Evanghelia este apoi puțin cam ambiguă, pentru că ne spune că „a intrat El în casa unuia dintre căpeteniile fariseilor sâmbăta, ca să mănânce”: nu ni se spune nici unde, nici de ce Se duce acolo, nici măcar dacă a fost poftit. Adesea așa se întâmplă în Evanghelie (mai ales la Sf Luca), în care nu ne este transmis decât esențialul, și anume faptele și gesturile Învățătorului, și învățătura Sa. Pentru a ști mai mult – și a înțelege mai bine – trebuie să ne folosim de alte surse: pe de o parte tradiția (reprezentată prin Părinții Bisericii și vechii hagiografi) și pe de altă parte sfinții și vizionarii, cei cărora Hristos le-a dat să „vadă” lucruri din viața Sa pământească². Am făcut deci acest lucru, care m-a învățat multe: aceste informații nu schimbă nimic din conținutul duhovnicesc al istorisirii, dar ne ajută să înțelegem mai bine situația, și mai ales înfruntarea reală între Hristos și farisei, în cazul de față.

Nu este de mirare că Hristos se duce să mănânce la un fariseu³ – și nici măcar la una dintre „căpeteniile fariseilor” – căci a frecventat toate mediile (religioase, culturale, sociale…), cu condiția să fi fost poftit, fără a „privi la oameni”, adică fără a privi la aparența ființelor, mărturisind astfel faptul că „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască”⁴ (1 Ti 2, 4). Iar tradiția ne confirmă acest lucru: a fost poftit de către un fariseu faimos, Ismael ben Fati⁵, membru al Sinedriului, în reședința sa de la țară, în apropiere de Meggido⁶, la granițele Galileei. Domnul era – se pare – însoțit de toți sau de o parte a ucenicilor Săi. Era într-o zi de Sâmbătă, zi sacrosanctă pentru evrei, în care orice acțiune profană este interzisă și în care deplasările sunt foarte limitate.

Domnul s-a dus deci la această căpetenie a fariseilor unde se pregătise un mare ospăț în cinstea Sa și la care erau poftiți farisei de seamă și „dascăli ai Legii”, cu alte cuvinte cărturari, rabini⁷. Însă Evanghelia precizează: „și ei Îl pândeau”. Aceasta înseamnă că această invitație nu era nici oarecare, nici binevoitoare. Pentru farisei se punea problema să știe cine era cu adevărat Iisus și ce ar fi putut câștiga de pe urma Lui – credeau ei –,  fie ca cinste, pentru că Iisus era cel mai vestit rabbi din Israel, fie ca vicleșug, pentru a ști care erau scăpările Sale (presupuse) și cum să-L neutralizeze. Acum, înțelegem mai bine situația și miza ei importantă. Dacă acest fariseu care Îl invită este cu adevărat – după cum mărturisește tradiția – un membru al Sinedriului, acesta înseamnă că acest om va face parte dintre cei care Îl vor judeca și Îl vor osândi la moarte. Trebuie să ne dăm seama de faptul că, în calitate de om, Hristos Își riscă mereu viața (pentru noi!).

După Sf. Luca, deodată, apare un bolnav de „idropică”. Idropica este o boală gravă, care constă în acumularea de lichid seros într-o cavitate naturală a trupului  (în torace sau în cap) sau într-un țesut celular subcutanat, ceea ce se traduce printr-un edem, mai mult sau mai puțin generalizat. Această boală deformează trupul, induce suferință și constituie un handicap grav⁸. Toate bolile vindecate de Hristos în Evanghelie au o semnificație spirituală și reprezintă un aspect al căderii Omului, adică consecințele păcatului său. Idropica – boală care nu apare decât o dată în Evangheliile canonice, contrar orbirii, surzeniei, paraliziei sau leprei – reprezintă diformitatea (internă, în organe, și externă, prin umflături), dereglarea funcțiilor firești și urâțenia trupească, într-adevăr consecințe ale păcatului, căci Omul paradisiac era armonios (fiecare organ își îndeplinea bine funcțiile, în legătură cu toate celelalte) și frumos (chip al frumuseții dumnezeiești). Sf Ambrozie de Milano are o expresie frumoasă: „[idropica]… în care umflarea nestăpânită a cărnii împiedica funcțiile sufletului, stingea flacăra duhului…”⁹

Ne este foarte greu să înțelegem cum un idropic, căruia deja i-e greu să se miște, poate să se prezinte la o cină care se petrece într-o reședință privată luxoasă, și într-o zi de sabbat, în care pașii îngăduiți sunt numărați¹⁰. Și aici tradiția ne va aduce lămuriri: ea ne arată că Hristos și ucenicii Săi au avut nevoie să întrebe pe ce drum să o ia și au fost primiți într-o colibă săracă, în care Domnul a aflat despre boala stăpânului casei; soția sa L-a rugat să-i vindece soțul, care nu era acolo, iar Hristos a cerut să fie adus acolo unde Se ducea. Soția spunându-I că era sâmbătă, Domnul i-a răspuns că tocmai pentru aceasta îi cerea acest lucru, pentru că trebuia să dea o învățătură fariseilor. Înțelegem deci mai bine. Aceasta confirmă că misiunea de Evanghelizare a lui Hristos nu s-a făcut la întâmplare, într-un pseudo-romantism, ci după un plan gândit bine și prestabilit. Hristos era în același timp Cuvântul Tatălui – Demiurg care zidește toate și formează toate – și Om desăvârșit, adică inteligența desăvârșită. Misiunea Sa pământească, hotărâtă și voită de Tatăl Său, și îndeplinită în Duhul Sfânt ca om, este conformă cu ceea ce este El din punct de vedere ontologic.

Bolnavul de idropică sosește, epuizat de mersul îndelungat și umflat de boală. Stăpânul casei nu îndrăznește să-l dea afară, din cauza faimosului rabbi Ieshoua, care se află la masa sa. Iisus va avea atunci un comportament uimitor pentru cei de față¹¹ și pedagogic: nu va vindeca imediat pe nenorocit, ci se va adresa public „către învățătorii de lege și către farisei” numeroși la acel ospăț, și va pune o întrebare grea și de temut: „Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?”. Această întrebare constituie o adevărată revoluție duhovnicească, un adevărat reper în istoria religioasă a omenirii. El nu a situat lucrurile negativ, în termeni de interzisuri sau rânduieli, ci pozitiv, în termeni de „bine”, de viață,  de mântuire, adică în chip dumnezeiesc, după cum singur Dumnezeu-Mântuitorul putea să o facă¹². A răsturnat valorile. Creaturile rămân mute dinaintea Înțelepciunii Creatorului. Într-adevăr, dacă ar fi răspuns „da”, ar fi nesocotit Legea, și l-ar fi aprobat tacit pe Iisus, iar dacă ar fi răspuns „nu”, și-ar fi dat pe față învârtoșarea inimii și îndepărtarea de bunătatea lui Dumnezeu. Hristos atunci răspunde printr-un gest: atinge pe bolnavul de idropică și îl vindecă pe loc.

Dar, îndată, îi ceartă pentru fățărnicia lor, pe care Domnul întotdeauna a urât-o. Faceți atâta caz de ziua sâmbetei, în aparență, dar când vă convine, nu o țineți, fățarnicilor: dacă fiul sau boul vostru cade într-o fântână în ziua sâmbetei, vă grăbiți să-l scoateți de acolo. Toți clericii și toate fețele bisericești riguroase din lume ar trebui să asculte această lecție … Viața este mai presus decât rânduielile, persoana este mai presus decât ideile, iar dragostea este mai presus decât orice.

Din păcate, chiar aceste persoane din istorie, care erau prezente la Meggido, care au văzut această minune și care au auzit această Înțelepciune dumnezeiască ieșind chiar din gura lui Dumnezeu, își vor închide inima, vor osândi pe Hristos la moarte, și vor rânji când Îl vor vedea torturat, răstignit și mort pe cruce. Dumnezeu ne lasă întotdeauna liberi. De aceea starea spirituală care este Iadul este veșnică: libertatea noastră și voia noastră liberă sunt veșnice.

Însă Hristos nu se mărginește la atât. El va folosi acest prilej, al stupefacției fariseilor, pentru a da o altă învățătură privind locurile la masă, și, cu mult mai presus, despre smerenie. A făcut aceasta sub formă de parabolă, din bunăvoire, însă nimeni nu s-a înșelat. În Iudeea romană se urmau obiceiurile romane, iar mesele romane oficiale respectau convenții stricte. Se stătea alungit¹³ pe divanele așezate în U în jurul unei mese aflate în mijloc, pe care erau puse bucatele; la capătul acestui U stătea stăpânul, iar la dreapta și la stânga sa invitații de vază. Apoi invitații erau repartizați în funcție de rangul lor social, al importanței lor. Hristos, când a sosit, a așteptat să fie așezat de stăpânul casei, desigur la dreapta sa. Însă a observat că oaspeții încercau să aleagă locurile cele bune, din pretenție. Atunci va da un sfat duhovnicesc, care ține de bunul simț: când ești poftit, așează-te singur în locul cel mai de pe urmă (adică la capătul din stânga al acelui U): nu vei putea coborî mai prejos și nimeni nu va vrea să-ți ia acel loc. Dimpotrivă, dacă te așezi pe un loc din față, poți fi „retrogradat” dacă sosește un personaj important: atunci vei fi încurcat și rușinat. În timp ce dacă te așezi pe locul cel din urmă, cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla este să ți se spună să te așezi mai în față. Aceasta se numește smerenie.

Vorbind astfel, Hristos vorbește pentru El Însuși, dă propriul exemplu, căci atunci când a venit pe lume, la ai Săi, a ales locul cel de pe urmă: cel al osânditului la moarte, în locul lui Adam. Și sfârșește prin acest logion pe care îl va spune de mai multe ori¹⁴: „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Chiar așa va și face El, personal: S-a așezat între cele mai de jos (întrupându-se, apoi primind suferința și moartea) și a fost înălțat de către Tatăl Său Ceresc între cele mai de sus, de-a dreapta Sa (în locul cel de cinste). Hristos va face întotdeauna ceea ce cere: ne arată pilda Sa.

Smerenia dumnezeiască este o sublimă antinomie: dacă Dumnezeu nu S-ar coborî de bună voie, nici noi nu am putea fi înălțați. Să facem și noi asemenea.

Note: