Adaugat la: 1 Noiembrie 2008 Ora: 15:14

Fericiți cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați (Matei 5, 4)

„Aşa cum nu există, după spusele doctorilor, nicio persoană perfect sănătoasă, am putea spune la fel, cunoscând bine omul, că nu există niciunul ferit de deznădejde, în care să nu sălăşluiască în adânc o îngrijorare, o nepotrivire, o teamă de un nu ştiu ce necunoscut sau pe care nici nu îndrăzneşte să-l cunoască ( …). În cugetul omului mocneşte un rău căruia, numai rareori, într-o străfulgerare, o teamă inexplicabilă îi dă la iveală prezenţa lăuntrică. Şi în orice caz, nimeni şi niciodată nu a trăit şi nu trăieşte în afara creştinismului fără a fi deznădăjduit, şi nici în creştinism nimeni, dacă nu este un adevărat creştin; căci întotdeauna, cu excepţia creştinului desăvârşit, un grăunte de deznădejde rămâne înlăuntrul lui” (Sören Kierkegaard – Tratatul deznădejdii).

Fericiți cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați (Matei 5, 4)

Răul nelămurit şi incurabil înrădăcinat în om, evocat de filozoful danez, nu are la origine o cauză psihologică, adică un dezechilibru nervos legat de viaţa personală a individului – de aceea niciun fel de psihanaliză sau psihoterapie nu va putea să-l lecuiască – ci este o boală de natură spirituală şi o categorie ontologică specifică fiinţei omeneşti, care este „o sinteză de infinit şi de finit, de vremelnicie şi de veşnicie, de libertate şi de necesitate”. Atâta timp cât nu va fi realizat – după exemplul lui Hristos – o unitate desăvârşită între aceste două naturi, vremelnică şi veşnică, omenească şi dumnezeiască, „atâta timp deci cât nu reuşeşte să devină el însuşi, eul nu este el însuşi; iar a nu fi sine însuşi este deznădejdea”. De aceea, „cazul rar nu este de a fi deznădăjduit, ci dimpotrivă, este rar, rarisim, ca cineva să nu fie astfel cu adevărat”.

Acest rău fundamental, care ne însoţeşte, în mod mai mult sau mai puţin ascuns sau vădit, de-a lungul întregii noastre existenţe, şi care stăruie în zonele umbrite ale cugetului chiar şi în rarele momente când ne credem cu desăvârşire fericiţi – o fericire care nu durează, fiind ea însăşi o sursă de deznădejde –, nu este nimic altceva decât pecetea, în fiecare dintre noi, a păcatului originar, prin care făptura omenească a rupt alianţa cu Creatorul ei, condamnându-se astfel ea însăşi, ca şi descendenţa ei, la această nefericire ontologică pe care o numim viaţă, dar care nu este decât o alunecare, mai mult sau mai puţin lentă sau rapidă, către moarte: „Alergăm fără grijă către prăpastie, după ce am pus ceva înaintea ochilor care să ne împiedice de a o vedea” (Pascal).

Astfel, contrar dictonului francez binecunoscut „cât timp există viaţă, există speranţă”, suntem fără îndoială mai aproape de adevăr spunând că atâta timp cât există viaţă, există şi deznădejde...

Dar o boală încă şi mai gravă decât acest rău inevitabil – care ne aminteşte în fiecare clipă căderea în păcat dar şi posibilitatea mântuirii – este de a da uitării existenţa acestui rău şi de a-l considera ca fiind starea noastră normală: „Un alt semn îngrozitor al acestei boli, cea mai gravă dintre toate, este pentru mine faptul că ea poate rămâne tăinuită, că se poate ascunde atât de bine în om, încât acesta să nu aibă habar de ea”. Răul cel mai de temut nu este deznădejdea ea însăşi – stare firească a omului căzut în păcat, care poartă într-însa şi făgăduinţa mântuirii – ci uitarea sau neştiinţa acestui rău ontologic, cu alte cuvinte uitarea sau neştiinţa a ceea ce suntem cu adevărat. Un bolnav care nu are cunoştinţă de boala lui, nu are nicio şansă de a se vindeca. Tot aşa, boala ucigătoare a sufletului – cu mult mai răspândită în zilele noastre decât pe vremea lui Kierkegaard (1813-1855 ) – „este inconştienţa în care trăiesc oamenii neştiutori de destinul lor spiritual”. De aici „toată această falsă nepăsare, această falsă mulţumire de a trăi, care este însăşi deznădejdea”. Căci „aşa cum există boli imaginare, există şi o sănătate imaginară”.

Filozoful danez defineşte astfel – cu o clarviziune profetică – răul cel mai adânc şi mai primejdios al societăţilor noastre moderne, care suferă de boala sănătăţii lor imaginare. Moda occidentală a aşa zisei gândiri pozitive – un fel de terapie prin autosugestie care vrea să ne convingă că totul merge cum nu se poate mai bine în cea mai bună lume posibilă – , este una din nenumăratele forme de publicitate mincinoasă din zilele noastre, care pretinde că cel mai bun leac împotriva răului este de a-i nega existenţa sau de a-l da uitării: „Oamenii, nefiind în stare să se vindece de moarte, de neputinţă, de neştiinţă, au găsit cu cale, pentru a trăi fericiţi, să nu se mai gândească la ele” (Pascal).

Oricare ar fi natura şi cauzele sociale, politice, economice, trupeşti, psihologice sau de orice alt fel, ale suferinţelor şi nenorocirilor, individuale sau colective, care se abat asupra omului, răul esenţial şi statornic care constituie fundalul întregii existenţe omeneşti, „constă în nefericirea condiţiei noastre naturale, şubredă şi muritoare, atât de jalnică încât nimic nu ne poate aduce alinare atunci când cugetăm îndeaproape la aceasta” (Pascal).

Într-adevăr, dacă ne gândim bine, existenţa omenească nu este decât un drum, mai mult sau mai puţin lung sau scurt, către eşafod, căci „ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei” (Pascal). Dar de cele mai multe ori, omul modern parcurge acest drum către groapa de veci precum o călătorie de agrement, dat fiind că imaginea vieţii fabricată în serie de ideologia robotizată a societăţilor noastre de consum, seamănă cu broşurile publicitare ale unei agenţii de turism. Din când în când, un cutremur de pământ, un ciclon, un atentat terorist, un ucigaş în serie, şi alte calamităţi şi măceluri de care lumea noastră nu duce lipsă, tulbură un pic, pentru câteva clipe – nu mai mult decât durata jurnalului televizat – lânceda somnolenţă a cugetului nostru, dar şi asta se întâmplă din ce în ce mai rar, dat fiind că avalanşa zilnică a acestor catastrofe televizate şi cronometrate cu grijă pentru a nu ne reţine atenţia mai mult de câteva minute, a sfârşit prin a se banaliza şi, pe de altă parte, ne dă impresia că nenorocirile se produc întotdeauna în altă parte a globului şi că moartea nu-i loveşte decât pe ceilalţi...

Şi totuşi, fiind înzestraţi cu un cuget omenesc, ştim cu toţii – în ciuda progreselor considerabile ale imbecilităţii planetare – că acolo unde este viaţă este şi moarte, şi acolo unde este moarte sunt, şi vor fi întotdeauna, spaima, durerea şi deznădejdea...

A privi viaţa în faţă înseamnă a vedea moartea. Acesta este şi primul pas către vindecare, căci conştiinţa morţii este singurul antidot împotriva morţii, care menţine duhul treaz şi ne aminteşte în fiecare clipă că scopul real al existenţei noastre nu este din această lume: „Aşa cum pâinea este cel mai necesar dintre alimente, tot aşa gândul morţii este cel mai necesar exerciţiu” (Sf. Ioan Scărarul – „ Scara – Treapta a şasea: Despre gândul morţii”).   

Căci nu putem crede în acelaşi timp în viaţa acestei lumi şi în Cel ce a spus „împărăţia mea nu este din această lume” (Ioan, 18, 36), tot aşa cum „este cu neputinţă să privim cu un ochi cerul, şi cu celălalt pământul ” (Sf. Ioan Scărarul ).

Deznădejdea de care încercăm să fugim, ne ajunge întotdeauna din urmă, cu atât mai neagră, cumplită şi distrugătoare cu cât am hrănit-o şi întărit-o prin nepăsarea, neglijenţa şi trândăvia noastră duhovnicească: „Se întâmplă uneori că omul se află într-o astfel de stare de duh că i se pare că mai uşor i-ar fi să se nimicească sau să fie fără nici un pic de simţire şi de cunoştinţă decât să mai rămână în această stare de chin nelămurit. Trebuie să te grăbeşti să ieşi din ea. Păzeşte-te de duhul negrijaniei, căci din el se naşte tot răul. (...) Deznădejdea se naşte din laşitate, trândăvie şi vorbe deşarte” (Sf. Serafim din Sarov).    

Laşitatea este de a nu privi în faţă realitatea tragică a existenţei noastre pământeşti şi a nu duce lupta duhovnicească necesară mântuirii noastre, care este singurul scop real al omului în această lume. Trândăvia este de a se complace în această uitare de sine şi a menirii noastre pe pământ, uitare din care se naşte insensibilitatea spirituală şi somnul de moarte al cugetului nostru. Vorbele deşarte sunt toate argumentele şi motivele pe care le invocăm pentru a justifica laşitatea şi trândăvia noastră. Iar răul de căpetenie din care izvorăsc toate celelalte rele, este iluzia sănătăţii noastre morale şi spirituale, şi credinţa, tot atât de iluzorie, că vom putea afla fericirea în această lume. În acest fel, noi devenim nu stăpânii ci robii vieţii şi acestei lumi, căci „viaţa ni s-a dat spre a ne sluji, nu pentru ca noi s-o slujim. Făcându-şi din viaţă un idol, mai devreme sau mai târziu omul încetează a mai înţelege pentru ce trăieşte, ajungând astfel la o stare de tulburare plină de deznădejde. Şi va continua să târască după el povara deznădejdii ca un cal (...). Omul trebuie să cunoască ţelul vieţii ca să fie liber (Stareţul Nectarie de la Optina).

Scopul vieţii nu este din această lume, iar atunci când uităm adevărata noastră menire, deznădejdea ne ajută să ne reamintim că „cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 10, 39).

 

Viorel Ştefăneanu

Fericiți cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați (Matei 5, 4)

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni