11 noiembrie - pomenirea sfântului părintelui nostru Martin cel Milostiv, episcop de Tours

publicat in Sinaxar pe 1 Noiembrie 2008, 00:29

Fiu al unui ofiţer din legiunile romane, sfântul Martin[1]s-a născut în anul 316, la Sabaria, în Panonia (Ungaria), unde se afla garnizoana tatălui său. Cu toate acestea, sfântul a crescut în locul de baştină al familiei sale, la Pavia (Italia) şi, conform obiceiului din acea vreme, avea să fie şi el rânduit serviciului militar. Deşi părinţii săi erau păgâni, tânărul băiat a cerut, încă de la vârsta de zece ani, să fie primit catehumen. Doi ani după aceea, cum auzise despre nevoinţele pustnicilor din Răsărit, a dorit să se depărteze de zbuciumul din lume pentru a duce viaţă monahicească, însă a trebuit să se supună voinţei părinţilor săi şi a fost înrolat în armată.

Îndeletnicirea sa nu îl împiedica însă să lucreze sfintele virtuţi evanghelice. La vârsta de optsprezece ani, pe când se găsea în garnizoana de la Amines, din Galia, a întâlnit într-o zi de iarnă un sărac gol şi tremurând de frig la poarta oraşului. Văzând sfântul că vederea acestuia nu mişca pe nimeni, şi deşi nu avea altceva pe el decât mantia sa, căci dăduse deja ca milostenie tot ce avea, robul lui Dumnezeu a luat sabia, a tăiat mantia în două, şi a dat o bucată săracului iar cu cea rămasă s-a îmbrăcat el, în ciuda bătăii de joc a celor dimprejur. În noaptea următoare, Hristos i-a apărut, îmbrăcat cu bucata de mantie cu care îl acoperise pe sărman, şi L-a auzit spunând mulţimii îngerilor ce-I stăteau împrejur: „Martin, încă catehumen, m-a acoperit cu acest veşmânt.”

La puţin timp după acest eveniment, Martin a primit taina sfântului botez, şi imediat după aceea a dorit să părăsească armata pentru a deveni monah. A trebuit însă să cedeze la cererile insistente ale tribunului său şi a rămas în lume, dar în suflet era călugăr. N-a obţinut dezlegarea decât mulţi ani după aceea, odată devenit ofiţer al gărzii imperiale (iulie 356). A mers în grabă atunci la Poitiers, pentru a vieţui în preajma marelui sfânt Ilarie (13 ian.), care mai înainte de a fi trimis în exil în Frigia i-a dat binecuvântarea de a merge să vieţuiască pustniceşte într-un loc retras. Înainte de a înfăptui acestea, Martin a plecat în Panonia, pentru a-şi trece părinţii săi trupeşti la dreapta credinţă. După ce a adus-o pe mama sa în Biserică, sfântul, ca un bun ucenic al părintelui său duhovnicesc Ilarie, a dus aproape singur lupta împotriva ereticilor care pustiau aceste părţi ale Iliricului cu erezia ariană.

În urma îndurării multor prigoniri, sfântul s-a întors în Italia, la Milano, unde a aflat că biserica Galiei se afla în tulburări de la exilarea sfântului Ilarie. Din acest motiv a hotărât să rămână în Italia, într-o chilie izolată, pentru a se îndeletnici în sfârşit cu viaţa contemplativă, după care tânjea de atâţia ani. Şi acolo însă se lovi de arieni, şi, alungat fiind de episcopul eretic al Milanului, sfântul a plecat să se adăpostească pe o insuliţă de pe coasta ligurică, numită Gallinaria.

  Imediat ce a primit vestea că sfântul Ilarie a venit înapoi la Poitiers, Martin s-a grăbit să meargă la el şi s-a sălăşluit într-o chilie mică, la Ligugé, loc situat la opt km. de oraş. În acea vreme de puneau bazele vieţii monahiceşti în Galia, iar sfântul Martin a fost unul dintre întemeietori; însă prin râvnă şi prin rugăciune, şi-a însuşit degrabă iscusinţa monahilor înaintaţi ai Răsăritului; i s-au alăturat în scurt timp alţi doritori de vieţuire îngerească, care i-au devenit ucenici.

La câţiva zeci de ani după aceea, fiind liber scaunul episcopal din Tours, clerul şi credincioşii oraşului au reuşit, printr-un şiretlic, să-l smulgă pe robul lui Dumnezeu de la viaţa pustnicească şi să-l rânduiască episcop fără voia lui (371). Această schimbare nu a schimbat întru nimic felul său de a vieţui: aceeaşi smerenie, aceleaşi veşminte şi mâncare sărăcăcioase. Biograful său, Sulpiciu Sever, scrie despre el: „Avea demnitatea unui episcop, dar vieţuire şi virtuţi monahiceşti”. Sfântul Martin a renunţat să locuiască în bogata reşedinţă episcopală şi s-a instalat într-o chilie din spatele bisericii. Cum însă credincioşii îl căutau mereu, întrerupându-l din sfintele sale îndeletniciri, sfântul s-a retras într-o sihăstrie aflată în pustie, la două mile de oraş. Acest locaş avea să devină mai apoi renumita mănăstire de la Marmoutier. Vlădica locuia într-o chilie din lemn, iar numeroşii fraţi care au venit să se împreună-nevoiască cu el şi-au ales sălaş în peşterile din muntele care stătea aplecat peste acest loc. În jur de 80 de monahi vieţuiau acolo în deplină sărăcie, după porunca Evangheliei. Cum niciunul nu avea ceva al său, erau uniţi unii cu alţii prin dragostea frăţească, muncind doar cât era nevoie pentru a răspunde nevoilor ce le aveau; în rest, zi şi noapte, se îndeletniceau cu rugăciunea şi cu cugetarea la cele sfinte, sub îndrumarea părintească a sfântului Martin.

Deşi iubitor de pustnicie, robul lui Dumnezeu era un episcop conştient de misiunea lui apostolică în această Galie încreştinată doar în parte. Şi dacă Evanghelia fusese propovăduită în oraşe, la ţară încă predominau cultul idolilor şi superstiţia. Martin a fost cel dintâi care a întemeiat parohii rurale în eparhia sa. Sfântul străbătea satele propovăduind cuvântul lui Dumnezeu şi întărind adevărul vorbelor sale prin nenumărate minuni, făcându-i astfel pe păgâni să distrugă ei templele închinate idolilor pentru a le înlocui cu biserici. Vestea că episcopul de Tours avea darul vindecării s-a răspândit dincolo de graniţele eparhiei sale, astfel că a fost numit „Apostolul satelor”. Pretutindeni unde mergea, aveau loc nenumărate minuni, bolnavii se vindecau, morţii înviau, necredincioşii veneau la dreapta credinţă, parcă Hristos Însuşi sălăşluia iarăşi în sfântul episcop.

Atât era de renumit încât şi personalităţile cele mai importante se supuneau autorităţii lui. Sfântul a mers de trei ori la Trèbes, reşedinţa împăratului apusean, pentru a mijloci pentru poporul său sau pentru a obţine din partea împăratului Maxim – care a uzurpat puterea între anii 383 şi 388 – graţierea unor eretici din partidul Priscilian care fuseseră condamnaţi la moarte. Înaltul ierarh avea şi la curte aceeaşi atitudine demnă şi hotărâtă care mărturisea pretutindeni familiaritatea lui cu Domnul; sfântul nu a pregetat să vădească împăratului superioritatea demnităţii episcopale faţă de puterea temporală, lucru care a stârnit în aşa măsură admiraţia împărătesei, încât ea a insistat să îi slujească la masă ca o smerită slujnică. La sat alături de ţărani ca şi la curte, în singurătatea mănăstirii ca şi la episcopie, sfântul Martin dădea mereu dovadă de o smerenie şi de o milostivire fără seamăn. Toată viaţa nevoindu-se în post şi rugăciune, „sufletul său pururea râvnea către cele înalte”. „Martin nu a lăsat niciodată să treacă vreo oră, vreo clipă fără a se ruga sau a citi. Fie citind sau cu orice altă lucrare îndeletnicindu-se, pururea se ruga lui Dumnezeu… Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, sau emoţionându-se, sau supărându-se, sau râzând. Mereu întreg, mereu acelaşi, cu faţa-i strălucind de o bucurie ce s-ar zice dumnezeiască, părea că se află deasupra legilor firii omeneşti. Gura sa nu rostea decât numele lui Hristos; iar în inima sa aveau sălaş doar dragostea, pacea şi milosârdia”[2].

Dar şi sfântul, asemenea lui Hristos şi ucenicilor Săi credincioşi, a trebuit să rabde încercări din partea unor episcopi, care îl pizmuiau pentru bunăvoinţa ce i-o arătau cei mari şi poporul. Martin a suferit multe calomnii, dispreţuiri, acuzaţii nedrepte, chiar şi din partea celor apropiaţi lui; niciodată însă nu şi-a pierdut liniştea şi dragostea. Mergând el într-o zi, în pofida celor 81 de ani ai săi, în una dintre parohiile de la ţară pentru a-i împăca pe preoţi, sfântul episcop s-a îmbolnăvit. Şi-a adunat atunci ucenicii şi le-a vestit că avea să moară. Tânguindu-se aceştia şi rugându-l să nu îi lase orfani, Martin le-a răspuns întorcându-se spre Domnul: „Doamne, dacă Biserica Ta mai are încă nevoie de mine, nu mă feresc de suferinţă. Fie voia Ta!”  Respingând orice mângâiere, a stăruit până la capăt în rugăciune. Lungit pe un pat de cenuşă, acoperit cu un ciliciu, spunea : „Nu se cuvine unui creştin să moară altfel decât pe cenuşă. Aş păcătui de v-aş lăsa o altă mărturie.” Şi cum diavolul i se arăta pentru a-l ispiti pentru cea din urmă oară, sfântul îşi bătu joc de el, zicând : „ Blestematule, nimic de-al tău nu vei găsi în mine! Voi fi primit în sânul lui Avraam”. Şi rostind acestea a trecut la Domnul. Chipul i s-a luminat asemenea feţelor îngereşti. „Înfățișarea sa era de-aşa natură încât părea că sfântul se arată în slava învierii viitoare şi în firea unui trup transfigurat”[3].

Sfântul episcop a adormit întru Domnul la 8 noiembrie 397. Trupul său fost mutat imediat la Tours, unde pe 11 noiembrie a avut loc slujba înmormântării, în prezenţa unui mare număr de credincioşi veniţi din oraşele şi satele din împrejurimi. Sfântul Martin a fost cel dintâi mărturisitor (nu mucenic) care a fost cinstit în Apus. Vreme de multe secole, sfintele sale moaşte au adus la Tours mulţime mare de pelerini. Este considerat a fi sfântul patron al Franţei.

 

Traducere din limba franceză de Ioana Căpitaneanu

 

NOTE:

[1]. Este prăznuit la data de 12 noiembrie în sinaxarele greceşti şi la 12 octombrie în documentele slave ; prăznuirea sa se face de obicei pe 11 noiembrie în Apus, ziua înmormântării sale.

[2]. Idem, 26-27, SC 133, 313-315.

[3]. Sulpiciu Sever, Scrisoare către Bassula, 3, 17, SC 133, 343.