Dăm slavă lui Dumnezeu că încă mai cunoaştem oameni duhovniceşti care sunt plini de har şi care răspândesc prin­tre noi pacea şi duhul lui Hristos. Toţi aceşti părinţi sunt glasuri ce strigă în pustie, ase­menea Sfântului Ioan Botezătorul, „pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”¹. Mulţi suntem cei care auzim glasul lor. Însă, ase­menea parabolei semănătorului, puţini sunt cei care primesc cuvântul şi îl fac să rodeas­că. De cele mai multe ori glasul lor este tra­tat cu indiferenţă sau este luat în derâdere. Lumea este mai mult preocupată de ziua de mâine şi de lucrurile trecătoare decât de pre­zent, de acel „astăzi liturgic”, de clipa de acum pe care ar trebui să o trăim şi să o răscumpărăm pentru a trăi veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Constatăm din ce în ce mai mult că Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu deranjează. Şi acest lucru datorită faptului că sufletele multora dintre noi sunt pustiite şi lipsite de har! Am uitat, din nou, fiii cărui duh suntem. În loc să cultivăm şi să facem să sporească iubirea, ne condamnăm şi ne judecăm unii pe alţii, credincioşii pe necredincioşi şi cei ce nu cred pe cei ce cred, uitând de cuvintele Mântuitorului care spu­ne „Milă voiesc, iar nu jertfă”². Uităm că încă este vremea mântuirii şi că nu este târziu pentru a ne sfinţi. Hristos Domnul nu a ve­nit să judece lumea ci a venit să mântuiască lumea! Cum? Smerindu-Se, jertfindu-Se şi dăruindu-Se pe sine lumii întregi ca hrană duhovnicească pentru ca cei ce cred şi-L mărturisesc să aibă viaţă întru ei. Sufletul fiecărui om, chiar dacă acel om recunoaşte sau nu, tânjeşte după Dumnezeu, crea­torul său. Omul nu-şi găseşte pacea decât atunci când trăieşte cu Hristos Domnul. Nu avem un alt Mântuitor în afară de Hristos. Când El le vorbea celor din sinago­gă despre Trupul şi Sângele Său ca fiind adevărată mân­care şi băutură, mulţi ucenici părăsindu-L neînţelegând cuvântul greu de înţeles chiar şi pentru mulţi din ziua de azi, la întrebarea lui Hristos: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”³ Sfântul Apostol Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.”⁴

Pacea şi duhul lui Hristos nu le vom găsi niciodată dacă nu ne umplem inimile noastre de cuvintele vieţii celei veşnice ale Lui şi nici dacă ne vom refugia în dro­gurile moderne: televizorul, calculatorul, internetul, telefoanele inteligente. Unele droguri, luate cu măsură şi prescripţie medicală, sunt leacuri de vindecare dar luate fără frâu acestea parali­zează simţurile omului transformându-L într-o marionetă uşor de manevrat. Majorita­tea informaţiei pe care o pri­mim prin aceste mijloace de informare şi comunicare, de cele mai multe ori este minci­noasă sau pe jumătate minci­noasă. Dar să nu uităm un lucru. Un adevăr pe jumătate spus este tot o minciună. Umplerea minţii omului de atâta informaţie negativă, îl face să-şi piardă harul Sfântu­lui Duh. Consecinţele pierde­rii harului le constatăm din plin în zilele noastre. Pe stradă, la locul de muncă, chiar şi în biserică la slujbă, oamenii sunt tot mai agitaţi, mai irascibili, transmiţând starea lor interi­oară de nelinişte şi celor din jurul lor. Omenirea a luat-o pe o cale periculoasă, care nu mai este calea crucii care duce la înviere.

Avem nevoie cu toţii de pocăinţă. Trebuie să ne golim minţile de deşertăciuni şi să ni le umplem de cuvintele vieţii, cuvinte pe care să le şi trăim, jert- findu-ne unii pentru alţii şi ajutându-ne unii pe alţii după cum ne povăţuieşte Apostolul nea­murilor Sfântul Pavel: „Noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi.”⁵ Când fratele nostru cade, trebuie să-l ajutăm să se ridice. Unuia ca acestuia trebuie să-i oblo­jim rănile pricinuite de neputinţe şi de tâlhari, pe unul ca acesta trebuie să-l purtăm pe braţe, să-l ducem cu iubire, să-l punem în grija lui Hristos, iar nicidecum nu trebuie să-l privim cu indiferenţă sau mai mult de­cât atât – să-l sfâşiem cu judecăţile noastre. Să fim foar­te atenţi la ce hrană primim: Cuvintele lui Hristos sau cuvintele lumii acesteia? Ispititorul este acelaşi. „De la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”⁶ şi foloseşte aceleaşi arme: minciu­na şi manipularea. „Firea diavolului este să facă zarvă, să provoace nebunie şi să aducă mult întuneric, în timp ce firea lui Dumnezeu este să ne lumineze şi să ne înveţe cele ce se cuvine să facem.”⁷

Aşadar, dragii mei, să ne pocăim smerindu-ne pre noi. Să nu ne tulbure războiul pornit cu înverşunare împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, ci să să ne „îmbrăcăm cu armele lui Dumnezeu”⁸ pentru că „lupta noastră nu este împotriva trupu­lui şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împo­triva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”⁹ iar acest război, privit duhovniceşte poate să aducă mântuire, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Hrisostom: „Sufletul e ca un scut. Dacă-l loveşte lancea şi e moale, îl străpunge, dar, dimpotrivă, dacă e tare, lancea nu-i pricinuieşte nici o stricăciune, ci cade alături, cu vârful îndoit. Dacă săgeţile pe care le aruncă diavolul asupra unui su­flet îl găsesc slăbit şi lipsit de voinţă, atunci îl pătrund până în adânc, dar dacă îl găsesc întărit şi puternic, diavolul însuşi se depărtează neputincios, fără a-i pricinui nici cel mai mic rău. Ba, mai mult, de aici se nasc şi două mari foloase, chiar trei: diavolul nu l-a vătămat, ci l-a lăsat mai pu­ternic decât l-a găsit şi el însuşi, de pe urma acestui fapt, a devenit mai slab.”¹⁰

† Episcopul Timotei al Spaniei si Portugaliei