Adaugat la: 6 Aprilie 2017 Ora: 15:14

Calea Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe întrunit în Creta

Așa cum am putut observa în textul precedent,Biserica a asumat sinodalitatea, de la începuturile organizării ei, ca un cadru de manifestare a comuniunii, pornind de la modelul oferit de Sinodul apostolic. Natura sinodală a fost pusă în valoare și în dimensiunea canonică, prin exigența exprimată de Sfintele canoane ca toate aspectele de ordin doctrinar, pastoral și disciplinar să fie încadrate în  comuniunea sinodală.

În a doua parte a secolului XIX și începutul secolului XX pârghiile economice puse în mișcare de industrializare au avut ca și consecință nu numai o revoluție economică dar și o schimbare radicală a modului de comunicare și interacțiune. În acest context, ideile de emancipare națională exprimate în cadrul procesului de constituire a Statelor-Națiune în Occident au pătruns și în rândul popoarelor din balcani, consolidând identitatea națiunilor ce vor ajunge să constituie, în a doua jumătate a secolului XIX noile state naționale, printre care unele sunt majoritar ortodoxe. În aceeași perioadă, ponind de la emanciparea națională s-a ajuns la dorința de emancipare bisericească, solicitându-se respectarea dreptului de autodeterminare inclusiv la nivel bisericesc. Patriarhia ecumenică, în a cărui teritoriu canonic se petrecea acest proces, a privit cu reținere perspectiva constituirii de noi biserici autocefale, unul dintre motivele invocate  fiind și faptul că o astfel de decizie nu ar putea fi luată decât pe calea unui nou sinod ecumenic. Tot în această perioadă, sub influența curentelor iluministe și umaniste, statele au ajuns încetul cu încetul să contureze o traiectorie economică și socio-culturală  distinctă de perspectiva bisericească și au fost astfel introduse în agenda publică aspecte legate de generalizarea schimburilor economice, care a adus nevoia uniformizării calendarului la nivelul statelor. Introducerea în legislația civilă a prevederilor legate de libertatea religioasă și de conștiință a dus  la rândul ei la nevoia oficializării relațiilor dintre cultele recunoscute în fiecare țară. Influența din ce în ce mai mare a curentelor ideologice secularizante a dus la introducerea procedurilor civile pentru căsătorie și divorț care au afectat neuniform practica bisericească din  diferitele Biserici autocefale.

Dacă la problemele regionale, răspunsurile au fost date în mod constant de sinoade regionale, având în vedere că toate aceste noi provocări aveau un impact asupra Bisericii în totalitatea ei, se simțea nevoia unor răspunsuri unitare care nu puteau fi date decât de o manifestare a comunicării și comuniunii la nivel general sau universal.

Într-un astfel de context, în 12 iunie 1902, Patriarhul Ioachim al III-lea a adresat Bisericilor Ortodoxe autocefale, o enciclică prin care a subliniat importanța unei mai bune comunicări între Bisericile Ortodoxe, lansând inițiativa organizării unor întruniri panortodoxe.

a. Primii pași spre o nouă organizare a manifestării sinodale la nivel general

Chiar dacă exista conștiința evoluțiilor fără precedent din societate și nevoia exprimării coerente la nivelul Bisericii ortodoxe din întreaga lume, evocarea posibilității întrunirii unui Sinod panortodox era, în gândirea multora, o abordare lipsită de realism. Adesea recurgerea la nevoia unui răspuns din partea unui nou Sinod ecumenic, pentru anumite probleme, era pentru unii o formă de a amâna pentru un termen nedeterminat soluționarea problemelor respective. Din nefericire primele decenii ale secolului XX au arătat că globalizarea nu aduce numai generalizarea schimburilor economice și socio-culturale, dar și o amplificare a conflictelor.

În acest context mai multe Biserici autocefale și-au exprimat disponibilitatea de principiu pentru dialogul interortodox1, dar  încă se putea constata o reținere pentru un proiect sinodal concret.

În 8 februarie 1923,  printr-o scrisoare adresată Întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe autocefale, Patriarhul Meletie IV, a arătat importanța consolidării relațiilor interortodoxe, și a invitat  Bisericile autocefale să trimită delegații la Constantinopol pentru un congres panortodox. Această întrunire s-a concretizat în același an dar nu au participat decât  Patriarhia ecumenică, Biserica Serbiei, Biserica României, Biserica Ciprului și Biserica Greciei.2 Cu toate neajunsurile, acest eveniment  a fost un prim pas spre o comunicare interortodoxă organizată și o reconfigurare a manifestării coresponsabilității Bisericilor autocefale.

În anul următor, la 27 mai 1924,  următorul patriarh ecumenic  Grigorie al XVII-lea a transmis tuturor Bisericilor Autocefale o enciclică prin care convoca pentru anul 1926 un Sinod Panortodox. Această inițiativă a fost întâmpinată cu reținere chiar de unele Biserici care au participat la  întrunirea din 1923, considerând că un astfel de eveniment trebuie să fie temeinic pregătit, inclusiv prin organizarea unei întruniri sinodale pregătitoare3. În fața unor astfel de atitudini, inițiativa a fost suspendată, optându-se pentru organizarea unor întruniri interortodoxe pregătitoare. 

În acest context Patriarhul de Constantinopol, Vasile al III-lea, în data de 1 mai 1926, a transmis o enciclică Întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, pentru a propune organizarea unor conferințe pregătitoare. Inițiativa a fost primită cu destulă deschidere dar abia următorul Patriarh ecumenic, Fotie al II-lea  a reușit să organizeze o întrunire panortodoxă, în 1930, în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatoped. Aceasta a avut ca obiectiv principal facilitarea comunicării interortodoxe. La  Vatoped unde au fost prezente toate Bisericile ortodoxe, cu excepția Bisericii Rusiei, a fost consolidată ideea de a întruni un prosinod, reuniune sinodală pregătitoare, constituită în jurul Patriarhului Constantinopolului din câte doi ierarhi ai fiecăriei Biserici autocefale și cel mult doi teologi, în care să se discute 17 subiecte, grupate în 6 teme generale:

a) Promovarea relațiilor interortodoxe.
b) Rezolvarea unor chestiuni cu referință directă la viața și disciplina din Biserica Ortodoxă.
c) Relațiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici creștine.
d) Problema calendarului.
e) Chestiunea privind statutul Bisericii Ortodoxe din America.
f) Activitatea Bisericilor Ortodoxe în cadrul popoarelor din care fac parte.

Acestui viitor Prosinod nu i se preconizau competențe decizionale care să ducă la adoptarea unor hotărâri obligatorii pentru întreagă Biserica Ortodoxă, ci era în primul rând un for pregătitor, instanță de concertare a dialogului interortodox. Tot cu această ocazie a fost evocată nevoia constituirii unui Sinod Permanent al Bisericii Ortodoxe, dar această inițiativă nu a fost oficializată în vreun fel4

Cel de-al doilea Război mondial a încetinit procesul de colaborare interortodoxă dar evenimentele deja trăite au marcat conștiința unei nevoi de colaborare sistematică între Bisericile autocefale.

După încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost organizată la Moscova o conferință Ortodoxă de la care au lipsit doar delegațiile Patriarhiei Ierusalimului și a Bisericii Ciprului. Profund marcată de noul context politic, Conferința de la Moscova a abordat  problema relațiilor cu Vaticanul, problematica validității hirotoniilor anglicane, poziționarea Bisericii Ortodoxe față de mișcarea ecumenică și problema Calendarului. Cea mai importantă decizie cu impact asupra întregii Biserici ortodoxe a fost luată  în privința raportării Bisericilor Ortodoxe la sărbătorirea Paștilor ajungându-se la concluzia că în centrul problemei calendarului stă fixarea datei Paștilor și precizând că această dată trebuie să fie calculată pentru toate Bisericile ortodoxe după Pascalia alexandrină care folosește calendarul Iulian5.

Revigorarea efectivă a inițiativei pregătirii unui Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe a avut loc în timpul Patriarhului ecumenic Athenagora, care în 1951 a adresatîntâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale o primă scrisoare prin care a făcut o invitație oficială la un demers de comuniune și de mărturie ortodoxe. Datorită reținerii unor Bisericilor ortodoxe autocefale care evocau insuficienta pregătire a Bisericilor pentru astfel de reuniuni,  o a doua scrisoare a fost adresată de același Patriarh în 1952. De această dată răspunsurile au fost mai favorabile, constatându-se că există un consens în ceea ce privește aprecierea nevoii de a organiza întruniri care să exprime cât mai coerent cu putunță comuniunea ortodoxă la nivel general.

b. Lansarea procesului sinodal

Pornind de la inițiativa Patriarhului Athenagora, în 1961 s-a întrunit la Rodhos prima Conferință Panortodoxă care lansează procesul de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Întrunirea a făcut o reevaluare a preocupărilor Bisericilor ortodoxe autocefale în ceea ce privește dialogul interortodox și a stabilit o listă de aproximativ o sută de subiecte care au nevoie de clarificări, astfel încât manifestarea comuniunii ortodoxe, atât în plan doctrinar cât și liturgic și canonic să fie coerent exprimată.

Următoarele Conferințe Panortodoxe de la Rodhos, 1963 și 1964 au fost marcate de contextul interconfesional european și de personalitatea Patriarhului Athenagora care a făcut din consolidarea relațiilor intercreștine în Europa un obiectiv principal, apreciat de unii, criticat vehement de către alții.

Cea de-a IV-a Conferință Panortodoxă s-a întrunit la Chambésy în 1968 și a avut menirea de face un pas decisiv în privința  clarificării modului în care se poate avansa spre întrunirea unui Sfânt și Mare Sinod inființând organismele ce au asigurat coerența parcursului sinodal. Astfel s-a înființat Comisia pregătitoare și Secretariatul acesteia și s-a inițiat organizarea unor Conferințe Panortodoxe Presinodale care au primit mandatul de a trece la organizarea efectivă a Sfântului și Marelui Sinod.

c. Sistematizarea procedurilor pregătitoare și stabilirea Ordinii de zi a Sfântului și Marelui Sinod

Pornind de la decizia din 1968, în 1976, tot la Chambésy a fost organizată prima Conferință  Presinodală Panortodoxă, care a trecut la evaluarea efectivă a perspectivelor, într-un mod cât se poate de realist. Cu această ocazie s-a constatat că temele puse în discuție în 1961, deși sublinază probleme reale, care trebuie să fie aprofundate și clarificate, diversifică atât de mult frontul de lucru încât riscul este să se pună în pericol avansarea coerentă și eficientă. După dezbateri și propuneri diverse, s-a ajuns ca din mulțimea subiectelor evocate anterior să se rețină 10 teme fiind considerate ca o ordine de zi a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Aceste teme sunt:

  1. Calendarul;
  2. Impedimente la căsătorie;
  3. Adaptarea regulilor postului la condițiile contemporane;
  4. Relațiile Bisericii ortodoxe cu alte Biserici și confesiuni creștine;
  5. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu mișcarea ecumenică
  6. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea;
  7. Diaspora ortodoxă;
  8. Autocefalia și maniera ei de proclamare;
  9. Autonomia și maniera ei de proclamare;
  10. Dipticele.

Pe lângă această sistematizare a obiectivelor, Conferința presinodală panortodoxă din 1976 a precizat și o metodă concretă de lucru. Astfel Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, stabilit la Chambésy avea misiunea de a fi un organism de comunicare cu toate Bisericile autocefale, preluând diversele propuneri și elaborând un raport de sinteză. Acest raport era analizat de către Comitetul interortodox, iar după completarea lui și formularea unui document într-un mod acceptabil pentru toate delegațiile Bisericilor Ortodoxe prezente, era transmis către fiecare Sfânt Sinod, pentru a fi ratificat, sau comentat. Secretariatul centraliza ratificările și comentariile ținând cont de acestea în procesul de elaborare a unui text final care urma să fie discutat în cadrul Conferinței Preconciliare. Secretariatul, Comitetul Interortodox și Conferința Preconciliară erau coordonate de către reprezentantul Patriarhiei ecumencie care avea rolul de a întreprinde toate cele necesare pentru a favoriza dialogul spre manifestarea consensului.

Din acest moment, putem spune că sistemul de pregătire a Sfântului și Marelui sinod, inițiat  cu multe ezitări, a început să fie cu adevărat stabil și coerent.

După câțiva ani, în 1982, au apărut și primele rezultate concrete ale acestei metode discutându-se tema impedimentelor la căsătorie, problematica legată de post și cea care privește calendarul.

În 1986, în cadrul celei de A treia Conferință Preconciliară de la Chambésy a fost abordată problema contribuției Bisericii Ortodoxe pentru realizarea păcii, justiției, libertății, fraternității, iubirii între popoare, relațiile Bisericii Ortodoxe cu mișcarea ecumenică și  cu ansamblul lumii creștine, și s-a continuat discutarea problematicii postului.

Conferința a elaborat un Regulament al conferințelor preconciliare și al Comisiilor interortodoxe pentru a le  eficientiza activitatea. Având în vedere că obiectivul dialogului interortodox este consolidarea comuniunii, s-a ajuns la concluzia că modul de luare a deciziilor în Comisii și Conferințe trebuie să fie cel al consensului iar metoda votului majoritar a fost rezervată doar pentru aspectele procedurale.

După căderea regimurilor comuniste s-a intrat într-o nouă etapă a dialogului interortodox și în consecință a pregăririi întrunirii Sfântului și Marelui Sinod.

Noul Patriarh ecumenic Bartolomeu a încercat să dinamizeze procesul, organizând în 1990 și în 1993 două comisii pregătitoare, cu această ocazie discutându-se problematicile diasporei și autocefaliei. Ca o prelungire a discuțiilor pe marginea diasporei ortodoxe, în 1995 a fost organizat un Congres al canoniștilor, la Chambésy, care a pregătit un regulament al Adunărilor episcopale din diaspora ortodoxă.

Patriarhul Bartolomeu a marcat procesul de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod, prin integrarea în acest proces a încă unui organism care și-a dovedit în cele din urmă eficiența: Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale. Chiar dacă întrunirile sinaxei  din anii 1990 nu au avut ca subiect exclusiv Marele Sinod, toate aceste ocazii au consolidat conștiința sinodală și s-au dovedit a fi o concretizare, fără a fi explicit asumată, a ceea ce întrunirea de la Vatoped propunea să fie Prosinodul, sau Sinodul Permanent6.

d. Finalizarea procesului pregătitor

În 2008 a avut loc prima Sinaxă a întâistătătorilor, reunită în plen pe tema Sfântului și Marelui Sinod și pentru prima dată s-a ajuns la precizarea unui calendar precis pentru a avansa spre întrunirea acestuia. În conformitate cu deciziile luate de Sinaxa din 2008, în 2009, Conferința Preconciliară, reunită la Chambésy, a luat în discuție problematica diasporei, discutată deja în 1993, a preluat elementele consensuale deja asumate și a pregătit un document final pe această temă. În anii următori, în mai multe rânduri s-a încercat să se ajungă la un consens în cea ce privește procedura de proclamare a autocefaliei și a modului de uniformizare a dipticelor, fără a se constata un progres efectiv. În aceste condiții, singura soluție pentru a avansa în procesul Sinodal era să se asume cu modestie că în privința unor teme, Bisericile ortodoxe autocefale nu sunt încă pregătite să exprime consensul și s-a decis  ca Sfântul și Marele Siond să se limiteze în a discuta și adopta doar documentele care nu provoacă disensiuni.

În 2014 s-a reunit o nouă Sinaxă a întâistătătorilor, la Fanar și cu această ocazie s-a decis ca Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe să se întrunească, dacă nu vor interveni situații de forță majoră, în perioada Rusaliilor a anului 2016. Aceeași Sinaxă a stabilit ca  pregătirea documentelor supuse aprobării să fie realizată de Comisia pregătitoare, urmând ca forma finală să fie adoptată în cea de-a V-a Conferință Panortodoxă Preconciliară.

În perioada următoare Comisia Pregătitoare s-a întrunit în mai multe rânduri și astfel au fost transmise Conferinței  Preconciliare întrunită la Chambésy în octombrie 2015 cinci documente asupra cărora exista un consens și o temă asupra căreia una dintre Biserici a manifestat rezerve.

În baza acestor rezultate Sinaxa întâistătătorilor întrunită în luna  ianuarie 2016, la Chambésy, a adoptat Regulamentul Sfântului și Marelui Sinod și a decis intrarea în linie dreaptă pentru întrunirea Sinodului între 19 și 26 iunie 2016, în Creta. Din cele 6 documente prezentate Sinaxei, cinci au fost asumate de către întâistătătorii bisericilor autocefale. Biserica Georgiei a ridicat obiecții privind căsătoriile mixte menționate în documentul privind impedimentele la căsătorie, iar Biserica Antiohiei a exprimat rezerve în privința Regulamentul Sinodului. Sinaxa  a decis ca textele să fie înaintate Bisericilor autocefale pentru ca până la întrunirea Sinodului să fie organizate dezbateri și analize astfel încât să se poată trece la amendarea și  adoptarea lor în Sinod.

Observăm așadar că Drumul spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în Creta în anul 2016 a fost marcat de etape timide, ezitări, împliniri dar și neajunsuri. Cu toate acestea, sinodalitatea Bisericii, ca manifestare a comuniunii nu a încetat să se manifeste, Biserica fiind prin natura ei într-un sinod continuu. Întrunirile periodice ale delegațiilor Bisericilor nu sunt altceva decât momente de bilanț, timp de evaluare a nivelului de manifestare a comuniunii și a modului în care Biserica, în întregimea ei este capabilă să dea răspunsuri concrete la provocările cu care se confruntă. Conștienți de această realitate, părinții sinodali au precizat, în mesajul adresat la sfârșitul lucrărilor, nevoia  ca Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe să se întrunească periodic, astfel încât vocea Bisericii să se audă în mod constant, în contextul unei lumi care se află într-un dinamism din ce în ce mai complex.

(Va urma)

Note:

1. În anul 1920, Mitropolitul Primat al Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, printr-o scrisoare adresată Patriarhului ecumenic a arătat importanța reînodării tradiției sinodale la nivel panortodox iar într-o lucrare de sinteză a prezentat poziția Bisericii ortodoxe Române față de un astfel de proiect. Vezi Miron CRISTEA, Chestiunea unui nou sinod ecumenic al Bisericilor răsăritene, București, 1920.
2. Vezi „Raportul Arhimandritului Scriban către Înalt Prea Sfințitul Prezident al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale ortodoxe române, D.D. Dr. Miron, cu privire la Conferența interortodoxă din Constantinopol, ținută între 10 mai și 8 iunie 1923”, în Biserica Ortodoxă Română, XLI (1923), nr. 9, p. 661.
3. Vezi, Viorel IONIȚĂ, Hotărârile Întrunirilor Panortodoxe din 1923 până în 2009,  Basilica, București, 2013, p.  26.
4. Vezi, Viorel IONIȚĂ, Hotărârile...., p. 32.
5. Vezi, Viorel IONIȚĂ, Hotărârile ..., p. 53- 54.
6. Sinaxa este constituită din Primați însoțiți de doi ierarhi și cel mult doi consultanți teologici.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni