Omul fără Dumnezeu este un om fără nădejde. Primejdiile care îi ameninţă existenţa şi bunurile lumeşti sunt nenumă­rate şi pot veni din toate părţile: catastrofe naturale, războaie, terorism, boli incurabi­le, accidente de circulaţie, crize economi­ce, şomaj, sărăcie, persecuţii, nedreptăţi şi un lanţ nesfârşit de griji, necazuri, eşecuri, suferinţe şi multe alte încercări pe care omul le întâlneşte de-a lungul întregii sale vieţi, ce se va sfârşi în mod inevitabil cu bătrâneţea şi moartea. Fără Dumnezeu şi fără nădej­dea vieţii veşnice, existenţa omenească nu este mai fericită decât cea a unui animal de povară care-şi va sfârşi zilele la abator, şi nici mai importantă decât cea a unei musculiţe care se zbânţuie câteva clipe în mijlocul neantului cosmic: „ Nu văd decât infinituri în toate părţile, care mă împre­soară ca pe un atom şi ca pe o umbră care nu durează decât o clipă fără întoarcere. Tot ce ştiu este că în curând va trebui să mor” (Pascal, Cugetări).

Când ştim că mai devreme sau mai târ­ziu vom părăsi această lume – şi toţi oa­menii ştiu acest lucru –, toate speranţele noastre lumeşti, care sunt nenumărate, par înşelătoare şi zadarnice: „Speranţa este forma normală a delirului”, remarca Emil Cioran (Tratat de descompunere).

Speranţele omului lumesc sunt total opuse speranţelor pe care ni le dă cuvân­tul lui Hristos, care ne învaţă să adunăm comori în ceruri şi nu pe pământ. Omul lumesc speră să vieţuiască fericit şi ferit de necazuri în această lume, Hristos însă afirmă: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Inima omului lumesc este plină de trufie, de lăcomie şi de patimi ne­curate, dar Hristos ne învaţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Omul lumesc ar vrea să nu sufere nicio pagubă, nicio prigoană, nicio nedreptate, Hristos însă ne spune: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor”. Omul lumesc ca­ută puterea, mărirea şi slava acestei lumi şi nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului, pe când Hristos ne îndeamnă să urmăm o  cale cu totul opusă gloriei lumeşti: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împo­triva voastră, minţind, din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri ” (Mt 5, 4-11).

Cei care îşi pun nădejdea în lucrurile pieritoare ale acestei lumi sunt lipsiţi în realitate de orice nădejde, căci toate bu­nurile agonisite pe pământ le vor pierde în momentul morţii, aşa încât ei nu vor putea avea nici comorile acestei lumi, nici comorile din ceruri. Nădejdile înşelătoare care ne leagă de această lume ne duc în ul­timă instanţă la deznădejde, căci ele ne în­depărtează de singura noastră nădejde re­ală şi necesară, credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică: „Deznădejdea este inconştienţa în care se află oamenii cu pri­vire la destinul lor spiritual” (Kierkegaard, Tratatul deznădejdii).

Omul fară Dumnezeu consideră moar­tea ca fiind sfârşitul total şi definitiv al existenţei şi îşi pune toate speranţele în viaţa pământească – „Cât timp există viaţă, există speranţă”, spune un bine cunoscut dicton francez –, pe când creştinul care crede în în­vierea morţilor şi viaţa de veci are convingerea că „totul nu se sfârseşte nicidecum cu moartea (...), şi că aceasta ne dă nădejdi infinit mai mari decât viaţa, fie ea plină de sănă­tate şi putere” (Kierkegaard, op. cit.).

Credinţa înseamnă a ne pune toată nădejdea în Dumnezeu împotriva oricărei nădejdi lumeşti, înfruntând necazurile, suferinţele şi încercările vieţii cu pace sufle­tească şi încredere nestrămutată, căci omul credincios „primeşte de la creştinism un curaj care îi lipseşte omului natural” (Kierkegaard, op. cit.): „Dacă cineva şi-a dezlegat sufletul de patimile şi dorinţele lumeşti şi l-a unit cu Dumnezeu, nu numai că va dispreţui arginţii şi lucrurile dimprejur (...) şi nu va suferi dacă va fi lipsit de acestea, dar va putea îndura chiar şi suferinţele trupeşti cu bucurie, aducând lauda cuvenită Dumnului. Căci el vede în permanenţă, aşa cum spune sfântul Apostol, omul din afară care se prăpădeşte, în vreme ce omul lăuntric se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4, 16). Nu este cu putinţă să suportăm altcumva suferinţele pe care le îndurăm cu voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem nevoie de o cunoaştere desăvârşită şi de înţelepciune duhovnicească. Cel care este lipsit de acestea rătăceşte fără încetare în întunericul neştiinţei şi deznădejdii” (Sf. Simion Noul Teolog, Capitole practice şi teologice).

Acest om rătăcit în întunericul neştiinţei şi deznădejdii este cel care crede că omul nu este decât o fiinţă pământească – un mamifer vertebrat biped, înzestrat cu raţiune şi limbaj articulat –, şi nimic altceva. Omul care a uitat sau nu mai recunoaşte şi reneagă obârşia sa dumnezeiască, aidoma unui bolnav lovit de amnezie care nu mai ştie cine este, a devenit din nefericire modelul an­tropologic dominant al lumii moderne, singurul pe care ştiinţele materialiste din zilele noastre îl consideră conform cu re­alitatea. Această falsă viziune a omului şi a destinului omenesc este cauza principa­lă a tuturor dezechilibrelor, tulburărilor şi crizelor lumii contemporane, căci „duhul lumesc este boală", iar „cunoaşterea fără luminare de sus este o catastrofă" (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).

Omul este înzestrat fără îndoială cu o natură proprie – suma trăsăturilor caracte­ristice ale speciei omeneşti – dar el nu exis­tă prin natura lui proprie, fiind constituit în întregime din elemente materiale şi spiri­tuale pe care nu el le-a făcut, ci i-au fost atri­buite de Creatorul lui: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Omul nu există prin el însuşi. Viaţa şi fiinţa i-au fost date de Dumnezeu, fără de Care el nu este decât ţărână şi se va întoarce în ţărână (cf. Fac. 3, 19): „Să ne smerim şi să fim încredinţaţi de nimicnicia noastră înaintea Domnului, înţelegând că singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este su­flarea de viaţă pe care a pus-o în noi Dum­nezeul şi Ziditorul nostru. Fără ea nu sun­tem decât ţărână” (Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii).

Omul muritor nu este adevăratul om şi toate speranţele lui pământeşti sunt zadar­nice şi înşelătoare, căci el nu este nimic prin sine însuşi şi nu poate să zidească nimic care să nu fie nimicit mai devreme sau mai târziu. Fiinţa reală a omului este Duhul lui Dumnezeu, care i-a dat viaţă şi sălăşluieşte în trupul lui muritor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6, 19). Uitarea adevăratei nostre identităţi, care vine de la Tatăl ceresc şi nu de la părinţii noştri pământeşti, este o primejdie de moar­te pentru sufletul nostru, o orbire diavo­lească care ne face să rupem legătura inte­rioară cu Duhul lui Dumnezeu şi să ne legăm de trupul nostru muritor şi de bu­nurile pieritoare ale acestei lumi. Pentru a nu uita niciodată că „Dumnezeu este sin­gurul care poate răspunde tuturor dorinţelor sufletului omenesc”, „Sfinţii Părinţi spu­neau că, de îndată ce ne-am trezit din somn, atenţia noastră trebuie să se îndrepte către Dumnezeu, pentru ca gândurile noastre să fie unite cu Domnul, astfel încât să putem, de-a lungul întregii zile, să ne amintim de Domnul. Sfinţii Părinţi se rugau astfel: Doamne, păzeşte-ne de uitare” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt).

A nădăjdui împotriva oricărei nădejdi înseamnă a ne aminti în orice împrejura­re – şi mai cu seamă când avem de înfrun­tat necazurile şi încercările vieţii – că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că toate se fac cu voia Lui şi că El veghează în fiecare clipă asupra noastră precum un tată asupra copiilor lui. „De aceea nu vă necăjiţi nicidecum, deoarece deasupra a toate şi a tuturor este Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti II).