Adaugat la: 15 Septembrie 2016 Ora: 15:14

Episcopul martir Nicolae Popovici al Oradiei

„E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!”

Student, profesor si apoi... Episcop!

Abia după anul 1989 a putut fi redescoperit de publicul larg episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul al XX-lea.

Născut pe 3 ianuarie 1903 în comuna Biertan din fostul judeţ Târnava Mare (astăzi jud. Sibiu), episcopul Nicolae Popovici al Oradiei urmează clasele primare la şcoala săseasca din Biertan, învăţând să vorbească în mod curent limbile germană şi maghiară, după care liceul din Dumbrăveni, Şcoala Normală din Sibiu şi liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Urmează studiile superioare, între anii 1923 şi 1927, la Academia Teologică din Sibiu şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde, în anul 1934, a susţinut şi un strălucit doctorat în Teologie pe tema Epiclezei euharistice.

Este remarcat de mitropolitul Nicolae Bălan, care îl trimite la studii de specializa­re la Facultatea de Teologie din Atena, în 1927-1928, apoi la Munchen, la Facultatea de Filosofie, în 1928-1930, şi la Tubingen, Leipzig şi Breslau, în 1930-1932. Timp de patru ani, între 1932 şi 1936, Nicolae Popovici a fost profesor de teologie dogma­tică şi apologetică, omiletică şi limba grea­că la Academia Teologică din Sibiu. În această calitate a desfăşurat o intensă ac­tivitate misionară prin rostirea de predici în Catedrala Mitropolitană sau ca îndru­mător şi preşedinte de onoare al Societă­ţii de Lectură a Studenţilor. În anul 1934 a înfiinţat fondul „Mila creştină” în cadrul Societăţii „Oastea Domnului”, pentru aju­torarea permanentă a celor nevoiaşi.

La 1 septembrie 1929 a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 23 noiembrie 1934, preot de către mitropolitul Nicolae Bălan. La 28 aprilie 1936 a fost ales episcop de Oradea, potrivit dorinţei fostului titular, Roman Ciorogariu. A fost tuns în mona­hism la Mănăstirea Cozia, după care hirotesit arhimandrit, apoi, la 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu şi înscăunat la 28 iunie 1936. Potrivit unui raport al Episcopiei de Oradea, din 16 mai 1942, ca eparhiot, Nicolae Popovici a făcut vizite canonice şi inspecţii inopi­nate în număr de 110, a organizat şi con­dus campania de diminuare a concubina­jului, al cărei rezultat a fost cununia celor 12.000 de concubini.

Între 1 aprilie 1940 şi 25 martie 1941, a fost locţiitor de episcop al reînfiinţatei Episcopii de Timişoara, pe care a organi­zat-o şi înzestrat-o, din fonduri persona­le, cu o reşedinţă episcopală şi o clădire pentru Consiliul Eparhial, ambele în cen­trul oraşului. La Oradea a condus campa­nia edificării bisericilor noi din piatră în locul celor din lemn, distruse. În decurs de cinci ani, în eparhie s-au zidit şi s-au sfinţit 20 de biserici şi case parohiale. În 1937, a început demersurile pentru ridi­carea unei impunătoare catedrale în cen­trul Oradiei, prin cumpărarea unor clădiri şi procurarea de fonduri, însă vitregiile is­toriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuş un internat de fete, a instituit un fond eparhial pen­tru ajutoarea celor loviţi de calamităţi na­turale sau alte nenorociri, a sprijinit foaia Episcopiei Legea româneascăşi alte tipă­rituri ziditoare de suflet şi a acordat o aten­ţie specială predării Religiei în şcoli.

În timpul ocupaţiei horthyste din Ardeal, este batjocorit şi închis, apoi ex­pulzat într-un vagon de vite din oraşul de reşedinţă, împreună cu 283 de intelectu­ali orădeni. Îşi stabileşte reşedinţa la Beiuş, în apropierea graniţei, pentru a fi aproa­pe de credincioşii săi aflaţi sub ocupaţie străină. Prin gestul său, chiriarhul orădean nu făcea decât să-l urmeze pe mitropoli­tul Nicolae Bălan în protestul faţă de apli­carea Diktatului de la Viena.

Misiune în Transnistria

Recucerirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 sunt motive care l-au făcut pe Episcopul Nicolae Popovici să ceară binecuvântare pentru a pleca la est de Nistru, până în Crimeea, timp de aproape şase luni, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine într-un spaţiu devastat de ateism. Această lungă călătorie misionară l-a făcut să înţe­leagă exact efectele profund negative asu­pra omului şi societăţii generate de un regim de tip comunist. De aceea, el a denunţat neobosit această plagă a umani­tăţii atât prin cuvântări, cât şi prin scris.1

În timpul acestei misiuni, episcopul Popovici a participat la sfinţirea bisericii „Sf. Dumitru” din Sucleia în duminica zi­lei de 21 septembrie 1941, eveniment care a avut un mare ecou în epocă. Episcopul Popovici a slujit alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, episcopul Timişoarei, Grigorie Leu, epi­scopul Huşilor, Partenie Ciopron, episco­pul Armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, şeful misiunii româneşti de peste Nistru şi 10 preoţi, în prezenţa lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a lui Ion. D Sandu, ministru secretar de stat la Culte, a generalului Nicolae Ghinăraru, prefectul şi primarul Tiraspolului, precum şi a ofiţerilor români şi germani şi a popo­rului din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina.

Relatarea acestui moment este deose­bit de importantă, deoarece ecoul pe care l-a avut în epocă avea să contribuie mult la imaginea negativă a foştilor misionari din Transnistria în timpul regimului po­litic de după 23 august 1944. Episcopii participanţi la această mare slujbă aveau să fie destituiţi de regimul comunist, unul dintre motivele principale fiind participa­rea „la războiul antisovietic iniţiat de Ion Antonescu”. Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar marchează şi începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar, văzând răspândirea aces­tei ideologii inumane şi atee (comunis­mul) chiar în propria ţară, nu poate rămâ­ne indiferent.

Lupta deschisă cu noua ideologie

Episcopul Nicolae Popovici, adevărat român, iubitor de neam şi ţară, preferă ca­lea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mul­ţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale, el a respectat permanent canoanele şi Tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica Ortodoxă nu se amestecă de obicei în tre­burile statului, ocupându-se de dezvolta­rea vieţii religioase. Dar, deşi respectă sta­tul, Biserica Ortodoxă are autonomie în luarea deciziilor şi în afacerile ecleziasti­ce, precum şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încăl­cate de stat, Biserica are dreptul să reacţi­oneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzu­rile statului comunist faţă de Biserică.

Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor, a afirmat dreptul suveran al episcopu­lui de a-i numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhu­lui, iar acesta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organi­zeze duminica diferite manifestări menite să tulbure liniştea Sfintei Liturghii. S-a opus unificării Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă, considerând că lucrurile fă­cute prin forţă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindica­tului de la episcopie – calul troian al comuniştilor în viaţa Bisericii. Mai mult, atunci când prerogativele i-au permis, nu s-a ferit să ia măsuri care au iritat profund autorită­ţile comuniste.

Cuvânt cu putere multă

Ceea ce îngrijora în mod special puterea politică a vremii erau predicile episcopu­lui Nicolae, din cauza impactului lor public foarte mare. În ceea ce priveşte predicile, episcopul a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afir­mând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promovate de preoţi. În schimb, el vorbea despre măreţia credinţei creş­tine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Una din multele „ieşiri” ale Vlădicăi Nicolae Popovici a fost de Paştile anului 1950. Acesta, potrivit unei note din 6 mai 1950, în loc să citească pastorala tipărită care trecuse de filtrul cenzurii, a ţinut o predică libe­ră „cu substrat antidemocratic” Iată cu ce curaj vorbea un ierarh ortodox într-o Românie aflată în plină instaurare a pute­rii comuniste: „lisus Hristos a fost înconju­rat de duşmani recrutaţi din jurul Său şi de către autorităţile civile şi militare, care L-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldaţi înarmaţi, care, în faţa adevărului, au căzut cu faţa la pământ, pen­tru că adevărului nimeni nu-i poate sta îm­potrivă. Ucenicii lui Hristos, pentru dreptate şi pentru credinţă, au fost schingiuiţi, batjo­coriţi, au fost supuşi persecuţiilor şi restricţii­lor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâţi. După cum, în trecut, Biserica a ieşit învingătoare, după cum Iisus a îngro­pat pe toţi duşmanii Săi, tot aşa Biserica va îngropa pe toţi aceia care vor lupta împotri­va Lui”. Pentru ca în final să rostească: „Luptaţi pentru apărarea credinţei lui Hristos. Luptaţipentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeţi! Nu fiţi vânzători şi trădători ai lui Iisus! Iubiţi-L pe Iisus! Cine-L iubeşte pe Iisus suferă pentru El şi nu se teme de nimic”.

Pentru Securitatea care nota conştiin­cioasă toate aceste predici, ele nu erau alt­ceva decât instigări contra-revoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persona non grata.În urma presiu­nilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pen­sioneze, pe 4 octombrie 1950. Toate efor­turile Patriarhului Iustinian de a-l salva printr-o eventuală mutare la Galaţi s-au izbit de împotrivirea categorică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Petru Groza, care au ameninţat că dacă Popovici nu e pensionat, atunci va fi arestat. Şi s-a împlinit voia comuniştilor: s-a închis pe veci o altă voce care, de la amvonul bise­ricii, se făcea permanent auzită si asculta­tă! Un alt abuz!

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia, neavând, nici aici, liniştea necesa­ră. Era atât de popular, încât credincioşii care veneau în mănăstire să se roage îi adu­ceau ajutoare alimentare, fapt pentru care Securitatea va bloca această iniţiativă prin anchetarea celor în cauză. De altfel, epi­scopului avea să i se interzică să mai par­ticipe la programul liturgic al mănăstirii şi să mai predice, tocmai ca să nu mai fie căutat de credincioşi.

Supravegherea continuă din partea Securităţii, care-l percheziţiona în mod frec­vent, la care se adaugă permanentele acu­zaţii de susţinere cu alimente a partizani­lor din munţi, precum şi încercările de otrăvire, după cum susţinea faţă de sursa „Florică” în data de 2 mai 1955 (doi călu­gări, informatori ai Securităţii, „au încercat să-l otrăvească în biserică cu nişte vin”), aveau să-i adâncească suferinţa şi chiar să-i grăbească moartea. Vrednicul de pomeni­re episcop Nicolae Popovici al Oradiei moa­re în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. Este înmormântat în Biertanul natal, dar, în anul 1992, trupul său este adus şi odih­neşte în catedrala din Oradea.

Veşnica lui pomenire!

Note:

1. Astfel, el avea să facă parte din prima echipă de misionari peste Nistru, cea a clericilor ar­deleni în număr de 53, îndrumată de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, împreună cu episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timişoarei şi Veniamin al Caransebeşului.

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni