Ideea inexistenţei lui Dumnezeu este o invenţie a timpurilor moderne, timpuri care reprezintă, din punct de vedere du­hovnicesc, epoca cea mai întunecată si oarbă din istoria omenirii. Căci toate cul­turile tradiţionale si civilizaţiile din vechi­me au recunoscut dimensiunea divină a existenţei ca fiind realitatea absolută si adevărul suprem din care decurg toate realităţile pământeşti si toate adevărurile si valorile omeneşti: „Dimensiunea divi­nă este realitatea fundamentală, în acelasi timp putere, eficienţă, izvor de viaţă si de fecunditate. Dorinţa omului religios de a trăi într-o dimensiune divină înseamnă de fapt dorinţa lui de a se situa într-o realita­te obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea nesfârsită a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală si efi­cientă, si nu într-o iluzie” (Mircea Eliade, Sacrul şi profanul).

Existenţa divinităţii si cea a omului sunt consubstanţiale, căci a avea constiinţa lu­mii create – constiinţă constitutivă fiinţei omenesti – înseamnă a cunoaste în acelasi timp existenţa Creatorului, căci Cel care a făcut tot ce există nu poate fi inexistent: „Acest minunat sistem al soarelui, al pla­netelor si cometelor nu poate fi altceva de­cât opera unei Fiinţe atotputernice si inte­ligente. Această Fiinţă infinită guvernează tot ce există” (Newton).

Existenţa lui Dumnezeu nu este o ipo­teză, o idee filozofică sau o credinţă, ci o realitate evidentă în ochii oricărui om în­zestrat cu inteligenţă si sănătos la minte: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în El, eu Îl văd”, afirma celebrul naturalist Henri Fabre (1823-1915), iar nu mai puţin celebrul biolog Louis Pasteur de­clara la rândul lui: „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât mă minunez în faţa operei Ziditorului”.

A cunoaste omul si lumea înseamnă a recunoaste pretutindeni, în noi însine si în afara noastră, prezenţa si acţiunea lui Dumnezeu: „Cine este acela care a orân­duit cele ceresti si cele pământesti, toate cele din aer si toate cele din apă, dar mai vârtos, cele de dinaintea acestora, cerul, pământul, aerul, natura focului si a apei? (...) Cine este acela care le-a pus în miscare si conduce mersul lor neîncetat si neîm­piedicat? (...) În mod evident, nu este în­tâmplarea. Şi cine altcineva poate fi decât Dumnezeu?” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica). Astfel încât „cunostinţa existenţei lui Dumnezeu este sădită în mod natural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii omenesti a avut atâta putere, încât a tras pe unii în cea mai absurdă si cea mai rea dintre toate răutăţile, prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, ibid.).

A nega existenţa lui Dumnezeu înseam­nă a afirma atotputernicia morţii, care nimiceste într-o clipă tot ce suntem, tot ce avem: „Ce înseamnă o sută de ani, ce în­seamnă o mie, dat fiind că o singură clipă îi sterge fără urmă? Înmulţiţi zilele voastre si prelungiţi durata existenţei precum acei mari stejari sub care se odihneau strămosii nostri si care vor da încă umbră urmasilor nostri; îngrămădiţi în acest spaţiu, care pare imens, onoruri, bogăţii, plăceri; la ce vă va folosi toată această agoniseală, atunci când ultima răsuflare a morţii, plăpândă şi slei­tă de vlagă, va spulbera într-o clipă toată această slavă deşartă ca un castel de cărţi de joc, distracţie uşuratică a copiiilor?” (Bossuet, Predică despre moarte).

Fără Dumnezeu nu suntem decât un vârtej de praf ce se ridică o clipă în văzduh şi ne vom spulbera în norul de praf al ato­milor din care suntem făcuţi. Viziunea ma­terialistă a fiinţei omeneşti a zămislit un om lipsit de suflet şi o lume lipsită de sens: „Religia este singura care ştie să răspundă întrebării privitoare la scopul vieţii. Nu ne vom înşela afirmând că ideea unui scop al vieţii se menţine şi se destramă în acelaşi timp cu sistemul religios” (Sigmund Freud, Disconfort în cultură). Nemaiavând nicio semnificaţie spirituală, nicio valoare supe­rioară şi nicio destinaţie finală, viaţa nu mai este decât „o agitaţie inutilă şi stearpă. Aceasta este, cu adevărat, caracteristica cea mai vizibilă a epocii moderne: nevoia de agitaţie neîncetată, de schimbare perma­nentă, de viteză tot mai mare, ca aceea cu care se succed evenimentele. Este o risipire în multiplicitate care nu mai este unificată de conştiinţa niciunui principiu superior” (Rene Guenon, Criza lumii moderne).

Tot aşa cum sufletul asigură unitatea şi viaţa tuturor părţilor trupului, Dumnezeu dă Fiinţă şi Viaţă la tot ce există în lumea vi­zibilă: „Este imposibil ca trupul să fiinţeze fără suflet, tot aşa este imposibil ca tot ce este vizibil, tot ce există, să fiinţeze fără Dumnezeu. (...) Uitarea de Dumnezeu este o anestezie şi o nebunie a sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, Îndemnuri duhovniceşti).

Epoca modernă, care a inventat ideea nebună a „morţii lui Dumnezeu”, a procla­mat de fapt împărăţia universală a haosului şi a neantului: „Unde s-a dus Dumnezeu? (...) Noi l-am ucis, voi şi cu mine! (...) Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soa­rele lui? Unde se duce el acum? Nu se înde­părtează tot mai mult de orişice soare? Nu cădem oare fără încetare? Înainte, înapoi, într-o parte, în toate părţile? Mai există încă un sus şi un jos? Nu rătăcim oare într-un ne­ant infinit? Răsuflarea vidului nu ne împre­soară din toate părţile? (...) Nu vedeţi ve­nind noaptea şi tot noaptea la nesfârşit?” (Nietzsche, Ştiinţa veselă: „Nebunul”).

Numai un om cu mintea rătăcită, care a pierdut simţul realităţii, poate crede şi afirma că Cel ce a făcut tot ce există este inexistent, dat fiind că „neantul nu ar pu­tea produce nimic” (Descartes, Meditaţii). Din nefericire, epoca noastră este domi­nată de spiritul acestui om smintit care afir­mă că fiinţa omenească „a fost aruncată în lume” (Sartre) de forţele mecanice şi oar­be ale materiei şi ale hazardului. De aici de­curg teama, deprimarea şi insatisfacţia per­manentă a omului contemporan, care nu găseşte nimic în această lume pentru a um­ple prăpastia lăsată în sufletul lui de absenţa lui Dumnezeu: „Cei ce sunt nepăsători la mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă se chinuiesc mereu şi se încurcă în angre­najele lumeşti cele nesfârşite, trăind încă de aici în iad” (Cuv. Paisie Aghioritul, Epistole).

Vârtejul lumii moderne, care nu mai ştie rostul fiinţei omenşti şi scopul existenţei pământeşti, îl duce pe om tot mai departe de Dumnezeu, „în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30). Lucru­rile pieritoare ale acestei lumi nu vor putea niciodată mulţumi sufletul omenesc, căci „el vine de la Dumnezeu şi numai Dum­nezeu îl poate mulţumi. (... ) Dumnezeu şi harul Său dumnezeiesc sunt totul pentru suflet: liniştea, hrana, băutura, lumina, sla­va, cinstea, bogăţia, împăcarea, bucuria, veselia şi toată fericirea de care se va bu­cura când Îl va afla. (...) Noi suntem străini şi venetici pe pământ, la fel ca şi părinţii noştri. Patria noastră este cerul, pentru care suntem creaţi” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).