După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, primul om - care a fost aşezat de Dumnezeu în centrul creaţiei, dar nu centru al acesteia, aşa cum greşit şi în mod voit iluminaţii zilelor noastre doresc să ne înveţe – „a fost chemat să unească în sine totalitatea făpturilor cre­ate, astfel încât, ajungând la o unitate desăvârşită cu Dumnezeu, să comunice acea stare de îndumnezeire întregii creaţii; lui i s-a oferit posibilitatea să unească ra­iul cu întreg pământul, adică purtând ra­iul în sine, în puterea comunicării sale permanente cu Dumnezeu”¹. Acest lucru trebuie să-l înţelegem prin binecuvânta­rea dată lui Adam şi Evei de Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămân­tul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”².

Prin supunerea pământului şi stăpâ­nirea peste toate vietăţile lui, Dumnezeu i-a cerut omului să poarte grijă creaţiei prin păstrarea comuniunii de iubire cu El în calitate de Creator, comuniune care se manifestă printr-o comunicare şi sfătui- re permanentă cu El, după modelul co­muniunii şi consfătuirii Persoanelor Treimice. Stăpânirea omului asupra na­turii, văzută în sensul acesta, se explică prin grija lui permanentă pentru bunăs­tarea întregii creaţii şi este posibilă nu­mai prin iubirea omului faţă de creatură. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, fiind stăpân, omul trebuie să-şi demonstreze demnitatea nu prin dominarea violentă a naturii înconjurătoare, ci prin păstrarea şi cultivarea regalităţii sublime a naturii, de care omul va răspunde înaintea lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât omul a rămas în co­muniune cu Dumnezeu, cât a văzut în El pe Învăţătorul prin excelenţă şi s-a sfătuit cu El, pe întreg pământul domnea pacea, armonia şi echilibrul, omul având ascul­tarea şi datoria de a veghea la această ar­monie. El a fost aşezat de Dumnezeu în mijlocul naturii şi a devenit parte inte­grantă a ei, trăind în deplină armonie cu natura, călăuzindu-se după legea iubirii, ca de fapt întreaga creaţie. Ruperea co­muniunii dintre om şi Dumnezeu prin căderea în păcat a stricat armonia lui cu natura, omul intrând într-o nouă stare şi declarându-se în felul acesta divorţul din­tre om şi natură.

Păcatul a avut consecinţe negative nu numai asupra omului, ci şi asupra între­gii creaţii. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte acest lucru în Epistola sa că­tre Romani: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu nădejde, pen­tru că şi făptura însăşi se va izbăvi din ro­bia stricăciunii, ca să fie părtaşă la liber­tatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum”³. Sămânţa păcatului, odată semănată în sufletul omu­lui, a făcut să răsară pe pământ „spini şi pălămidă”⁴.

Comuniunea omului cu natura încon­jurătoare, existentă înaintea căderii în pă­cat, a fost ruptă din cauza omului care, perseverând în păcat, a devenit din ce în ce mai egoist, căzând în autosuficienţă. Natura a uitat că Dumnezeu este Stăpânul ei, iar omul s-a autoproclamat stăpân su­prem al creaţiei; prin întunecarea raţiunii se crede centrul a toate câte sunt, „buri­cul pământului”, eliminându-L total pe Dumnezeu din viaţa lui.

Astăzi, datorită perseverării în păcat a omului, constatăm că faţa pământului este alterată la scară planetară. Solul, ae­rul, apa, lumea animală şi vegetală sunt toate afectate. Natura înconjurătoare este aproape în întregime supusă dorinţelor omului care, cuprins de lăcomie şi ego­ism, exploatează fără reţinere ecosisteme întregi. Echilibrul ecologic este distrus, iar omul este confruntat cu apariţia pro­ceselor dăunătoare ireversibile ale natu­rii. Cine este de vină pentru atâtea catas­trofe naturale; pentru secetă, furtuni violente, inundaţii, incendii devastatoa­re, deşertificări? Toate acestea se produc pe fondul unei creşteri alarmante şi ne­justificate a consumismului, mai ales în ţările dezvoltate, acolo unde egoismul şi dorinţa de lux şi comoditate au devenit lege. Conform unui studiu realizat de câţiva cercetători europeni şi publicat în Environmental Research Letters, cetăţenii Comunităţii Europene aruncă anual la gunoi 22 de milioane de tone de hrană, mâncare care ar putea salva de la foame­te o mare parte a populaţiei Africii. Aceste păcate duc la orbirea omului şi împiedi­că buna chivernisire şi împărţirea în mod egal a resurselor naturale pe care Dumnezeu le-a dat întregii umanităţi şi care ne sunt comune tuturor. Consecinţele crizei morale sunt din cele mai grave nu numai pentru natură, ci şi pentru om. Astăzi, pământul a ajuns în pragul unei catastrofe ecologice globale.

Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi învierea Sa din morţi au arătat că există cale de întoarcere. Sfânta Scriptură ne aduce o rază de lumină şi speranţă. Va veni o vreme în care din nou „lupul va locui laolaltă cu mielul şi leo­pardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreu­nă şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenoro­cire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţă şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!”⁵.

Pentru ca aceste vremuri să vină tre­buie mai întâi ca toate să se reaşeze pe făgaşul lor normal rânduit de Dumne­zeu. Aceasta se va întâmpla doar atunci când omul îşi va reveni în fire, va redes­coperi normalitatea şi va pune capăt polu­ării sufletului, care este cauza directă şi principală a poluării naturii. Peste tot, în mass-media, pe stradă, citim, auzim şi vedem reclame care aţâţă pofta, păcatul lăcomiei şi al desfrâului. Se aruncă cu deşeuri şi gunoaie în sufletele noastre, iar dacă Biserica atrage atenţia asupra acestor lucruri este catalogată ca fiind învechită şi demodată. Auzim peste tot vorbindu-se de organizaţii sau ONG-uri care luptă împotriva poluării naturii, dar nu auzim de organizaţii care să lupte împotriva poluării sufletului. Biserica este singura instituţie care arată cauza reală a tuturor nenorocirilor şi care trage un semnal de alarmă în acest sens. Nu va exista o însănătoşire a naturii dacă omul nu-şi va întoarce faţa către Dumnezeu, vindecându-şi sufletul prin păzirea porun­cilor, şi dacă nu-şi va schimba modul de gândire. Atenţia trebuie îndreptată mai întâi asupra vindecării sufleteşti a omu­lui prin lepădarea păcatului. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, devine, prin asemănare cu El, icoană a Creato­rului. Porunca divină dată omului este ca el să fie un creator. Sfântul Apostol Pavel spune că „şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie păr­taşă la libertatea măririi fiilor lui Dum­nezeu. Căci ştim că toată făptura împre­ună suspină şi împreună are dureri până acum”⁶, dar această izbăvire va veni prin împreună lucrarea Duhului Sfânt cu fiii lui Dumnezeu, cu omul devenit liber şi desăvârşit, ajuns la sfinţenie. În jurul sfinţilor, întreaga natură însufleţită şi neînsufleţită se îmblânzeşte, devenind slujitoare a omului.

În anul 1868, Ernest Haeckel defineşte un nou domeniu în cadrul ştiinţelor na­turii, pe care-l numeşte „ecologie”, cuvânt compus din două cuvinte greceşti: oikos (οίκος = casă) şi logos (λόγος = cuvânt). Noi, creştinii, putem traduce cuvântul „ecologie” prin „Casa Logosului”, a Cuvântului dumnezeiesc.

Pentru a ne bucura din nou de comu­niunea cu Dumnezeu, trebuie să năzuim să intrăm în „Casa Logosului”, unde domneşte armonia întru iubire, împli­nind sfatul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”⁷.

† Episcopul Timotei, al Spaniei si Portugaliei