Fragmente neodihnite (martie 2010)

publicat in Fragmente neodihnite pe 1 Martie 2010, 21:00

Hristos a venit în primul rând ca să ne scandalizeze; să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Maria care stă degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atâta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute dinadins tovărăşia hoţilor şi a fufelor; să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia Sâmbetei; să ne scuture, zgâlţâie, ameţească, scoată din ţâţâni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi ancestrale, din raţionamentele cele mai impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adâncurile noastre cele mai stratificate; să ne ardă cu sabia înroşită în foc. 

 

Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou, la ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă. Scoţându-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la Bucurie. („Marta trebăluia, iar Maria benchetuia.”)

De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitaţie la linişte şi la ospăţ. La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin.
Pr. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Într-o cetate era o femeie frumoasă care avea mulţi ibovnici; venind la ea un boier, i-a zis: „promite-mi că îmi vei fi fidelă şi eu te voi lua de soţie”. Iar ea a promis. Aşa că boierul a dus-o la conacul lui. Iar ibovnicii ei căutând-o ziceau: „cutare boier a luat-o la casa lui. Dacă vom merge la uşa lui şi va afla, ne va pedepsi; deci haideţi pe după casă să-i fluierăm ei iar ea, cunoscând glasul fluierăturii, se va pogorî la noi; astfel noi vom fi nevinovaţi…” Însă ea auzind fluieratura şi-a astupat urechile şi s-a încuiat în cămara cea mai dinăuntru a casei.

Femeia păcătoasă este sufletul; ibovnicii ei sunt patimile iar boierul este Hristos; casa cea mai dinăuntru este lăcaşul cel veşnic, iar cei ce îi fluieră ei sunt viclenii draci. Neascultându-i, omul înţelept aleargă către Domnul.
Patericul egiptean, Avva Ioan Colov

Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată…  Sunt prieteni aducători de nenorocire; dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate.
Pildele lui Solomon, XVIII, 19, 24

Iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi. Mi-a fost dat să înţeleg această poruncă sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a cărui rădăcină este Adam. Eu nu sunt decât o frunzuliţă pe una din ramurile acestui arbore. Dar el nu-mi este străin; este temelia mea. Îi aparţin. A te ruga pentru lumea întreagă înseamnă a te ruga pentru acest arbore în totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.
Pr. Sofronie Saharov, Aforisme duhovniceşti

“Noi” cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi; într-un cuvânt: întâlnire (Binswanger). I-am putea spune mai degrabă “regăsire”…

Bucuria ce o avem de întâlnirea cu Dumnezeu implică şi ea o regăsire. Natura umană, fiind opera iubirii creatoare a lui Dumnezeu, se află în înrudire şi într-o apropiere originară cu El. Unirea realizată prin dragoste îi dă sentimentul de regăsire, de revenire acasă, de intrare în odihnă…

Pe de altă parte, revenirea la Dumnezeu înseamnă intrarea în casa Lui. Însă „casa” lui Dumnezeu vrea să-i cuprindă pe toţi oamenii, căci în inima Lui încap toţi; iar eu când intru în ea trebuie să simt că mă aflu în ea unificat cu toţi cei dinăuntru.
Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica

Nu avem nevoie de vreun cult nou care să fie mai potrivit pentru noua noastră lume seculară. Ceea ce ne trebuie este o redescoperire a adevăratului sens şi a puterii cultului, adică a dimensiunilor şi conţinutului său cosmic, eclesiologic şi eshatologic. Aceasta, cu siguranţă, presupune multă muncă, multă „curăţenie”. Presupune studiu, educaţie, efort. Presupune renunţarea la multe uscături pe care le purtăm cu noi, prea adesea văzând în ele chiar esenţa „tradiţiilor” şi „obiceiurilor” noastre.

Dar o dată ce descoperim înţelesul autentic şi puterea liturghisirii noastre, o dată ce ea devine din nou izvorul concepţiei atotcuprinzătoare despre lumea şi puterea de a trăi conform ei – atunci şi doar atunci va fi găsit antidotul la „secularism”. Nu există nimic mai urgent astăzi decât această descoperire şi această întoarcere – nu în trecut, ci la lumină şi la viaţă, la adevăr şi la har, care sunt etern împlinite de Biserică atunci când ea devine, în liturghisirea ei, ceea ce este cu adevarat.
Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii

Selecţia textelor: Daniel Chira