Desigur, timpul ne este dăruit de către Dumnezeu fiecăruia în parte si se consti­tuie ca o coordonată definitorie a oricărui om, ne constrânge să ne dezvoltăm, să ne adaptăm mereu la prezent, să-l înţelegem si, depăsindu-l, să-l lăsăm în spate ca trecut si să păsim cu încredere în viitor. Nu insist asupra acestei filosofii, au făcut-o alţii îna­intea mea. Doresc doar să dezvolt puţin di­mensiunea prezentă a timpului, să-l înţele­gem în rostul său si din perspectiva noastră crestină, să-l descoperim în înţelesul său profetic, profund si plin de sens.

Dacă vorbim despre timp, trebuie să vorbim si despre iubire, căci învăţătura Bisericii noastre ne descoperă că există o legătură fiinţială, ontologică, între timp si iubire, iubirea descoperindu-ni-se ca o altă coordonată fundamentală a omului. Este de ajuns să răsfoim câteva pagini din

Teologia Dogmatică Ortodoxăa părintelui Dumitru Stăniloae de exemplu, ca să aflăm cu oarecare surprindere si bucurie, că tim­pul pur si simplu dispare atunci când iubi­rea se împlineşte în rostul ei¹.Poate că cei mai mulţi dintre voi veţi fi la fel de plăcut surprinsi ca mine atunci când, la începu­tul anilor mei de scoală teologică, desco­peream acest lucru si vi se va părea inte­resant să vorbim despre acest subiect, să-l repunem oarecum în actualitate.

Ce fel de timp am în vedere si la ce fel de iubire mă refer?

Poate părea desuet si fără niciun rost să vorbeşti în vremurile noastre despre iubi­re. Probabil vă întrebaţi ce as putea spune nou despre un subiect atât de vechi, de cu­noscut si de răspândit? Toată lumea stie foarte bine ce este iubirea; cunoastem atâ­tea feluri ale ei: iubirea dintre părinţi si co­pii, dintre soţ si soţie, dintre diferiţi mem­bri ai familiei, iubirea pentru animale, pentru muncă, pentru talentele si abilităţi­le noastre atât de felurite, iubirea pentru casă, masină, grădina sau piscina din curte.

Cunoaştem tot felul de iubiri: romantice, pasionale, carnale, egoiste, altele pline de mândrie, iubirea de ţară, de neam, etc. Putem înşirui nenumărate feluri de iubire, fără însă a avea pretenţia de a le fi epuizat în vreun fel. De asemenea putem da nesfâr­şite definiţii ale iubirii, unele mai savante şi mai elaborate decât altele, şi ştim bine că nu le vom epuiza vreodată şi nici nu vom fi îndeajuns de mulţumiţi.

Despre toate iubirile enumerate, pe care mă grăbesc să le numesc: fireşti, nu îmi propun să vorbesc acum şi aceasta nu pentru că le-aş nesocoti sau le-aş consi­dera lipsite de importanţă, ci doar din lip­să de timp şi din dorinţa alegerii unui su­biect mai precis, mai restrâns, anume: acela al iubirilor pe care le voi numi gene­ric: suprafireşti sau supranaturale. Acestea au proprietatea că depăşesc gra­niţa timpului şi a spaţiului şi ne vorbesc despre realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu, nevăzută de ochii trupeşti, dar nu mai pu­ţin reală. Mă voi strădui, în cele ce urmea­ză, să spun câte ceva despre această iubi­re mai presus de fire. Ea are menirea să-l înalţe pe omul care încearcă să iubească astfel, deasupra imediatului, introducându-l într-o altă dimensiune, în care comu­nicarea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi este una firească, deşi după cum vom vedea, omul ajuns în acest stadiu este deasupra firescului.

Se impune o precizare încă de la început, aceea că iubirea la care mă refer este iubirea lui Dumnezeu, atributul esenţial care Îl defineşte pe Dumnezeu ca iubire şi care ne descoperă ceea ce este Dumnezeu. Gus­tarea din această iubire este dăruită omului, doar de către Dumnezeu Însuşi, prin Duhul Sfânt, printr-o cale de urmat, aparent impo­sibilă: iubirea tuturor oamenilor (a seme­nilor noştri, a aproapelui nostru, după lim­bajul bisericesc), fără deosebire si mai ales a vrăjmaşilor noştri, având ca trăsătură de caracter smerenia şi bunătatea, sau lipsa de răutate. Iată calea! Imposibilă la prima ve­dere, dar abordabilă după învăţătura Biseri­cii, prin ajutorul lui Dumnezeu.

O întrebare firească: cum să-l iubesc pe cel care mă răneşte, cum să se instale­ze în mintea şi inima mea gânduri înălţă­toare, pentru cel care tocmai m-a înjosit, m-a umilit, m-a rănit în modul cel mai ab­ject? Răspunsul tot la fel de normal şi sin­cer: este imposibil. De aceea este nevoie de Dumnezeu, de ajutorul Său, de Iisus Hristos care este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului şi de intervenţia Lui salvatoare pentru noi, deoarece omul singur nu se poate ajuta, nu poate reuşi să iubească ast­fel. Este nevoie de acest Chip al Tatălui Ceresc, blând şi smerit, care să reînnoias­că chipul omului căzut în păcat. Nu mi se poate cere şi nu trebuie, sub pretextul îm­plinirii poruncii iubirii, să iubesc răuta­tea, cruzimea, sau nedreptatea duşmanu­lui meu care mă asupreşte, în orice fel s-ar prezenta ea, ci sunt invitat să văd în el chipul Domnului meu şi pe Acesta să-L iubesc în el. Iată de ce porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, deşi separate între ele, ca două porunci distincte, ni se prezintă totuşi şi ca o unitate: prima, ca împlinire a celeilalte, cea de-a doua, ca îm­plinire a celei dintâi.

O altă întrebare legitimă: de ce să de­punem un astfel de efort, aparent degra­dant şi umilitor în ochii celorlalţi? Ce avan­taje putem dobândi de pe urma unei astfel de lucrări? Sfânta Scriptură ne des­coperă că „cele ce ochiul n-a văzut şi ure­chea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”².Este de-ajuns să expe­rimentăm un simplu gest de bunătate sau iubire pentru vreun frate de-al nostru şi vom şi gusta din răsplata lui: bucuria, dul­ceaţa şi căldura covârşitoare, specifică co­muniunii cu Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este iubire”³ şi ori de câte ori săvârşim un gest de iubire, de fiecare dată ne asemănăm cu Dumnezeu şi ne unim cu El. Iubirea se răsplăteşte pe ea însăşi, imediat, ca un automat, mai ales atunci când ea este firească. Este uşor să iubeşti astfel, puţin mai greu este însă când do­rim să iubim suprafiresc, pentru că o ast­fel de iubire se pregăteşte, se împlineş­te treptat. Când pornim pe calea de a o dobândi, întâmpinăm o mulţime de pie­dici, însă dacă reuşim, avem avantajul de a gusta din răsplata ei veşnică, ca un dar suprafiresc. Dar cum să învăţăm să iubim astfel, veşnic, peste puterile noastre? Cum să-L iubim pe Dumnezeu în felul acesta? Ce-i de făcut?... căci fără această iubire, viaţa noastră simţim că nu prea mai are sens.

Voi încerca să vă ofer câteva repere şi voi începe, firesc, cu Sfânta Scriptură. Iată ce ne învaţă Sfântul Evanghelist Ioan: „dra­gostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.

Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, si aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieste lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?”⁴.Aşadar re­comandarea Apostolului Iubirii, cum mai este cunoscut Sf. Ioan, este: să păzim po­runcile lui Dumnezeu si să ne păstrăm credinţa în El.

Oaltă recomandare o aflăm de la Sf. Ioan Casian, care ne învaţă: „nu vom pu­tea să ne ridicăm la acea adevărată desăvâr­şire[adică a dragostei n.n.] decât dacă, aşa precum El mai întâi ne-a iubit numai pen­tru mântuirea noastră, şi nu a altcuiva, să-L iubim şi noi pentru dragostea Lui, şi nu a al­tuia(...) trecând la dragostea de binele în­suşi fără schimbare, pe cât este cu putinţă fi­rii omeneşti să ne însuşim ceea ce este bun”⁵.

Observăm că Sf. Ioan Casian ne îndeam­nă să avem cugetul curat si sincer când ne angajăm la dobândirea unei astfel de iubiri, să nu iubim cu interes, pentru vreo răsplată, ci doar din dorinţa de a face bi­nele şi de a ne uni cu însuşi izvorul bine­lui şi al iubirii.

Aminteam chiar la început că Sf. Evanghelie ne cheamă să ne angajăm să-i iubim şi pe vrăjmaşi, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, bi­necuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri”⁶.Iar Sf. Ioan Casian adaugă că „Prin această dragoste, cine va ajunge la chipul şi asemănarea cu Dumnezeu va fi desfătat de plăcerea binelui însuşi, şi (...) de aici încolo nu se va mai mânia de nici un păcat al celor ce păcătuiesc, ci va cere cu durere şi răbdare mai degrabă iertare pen­tru neputinţele lor, amintindu-şi că şi el mul­tă vreme a fost îmboldit de patimi asemănă­toare, până să fie salvat de mila Domnului (...) stând în această umilinţă a minţii, el va putea să îndeplinească acea poruncă evan­ghelică: iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă defăimează”⁷. Mai învăţăm un lucru important, anume: să avem compasiune si înţelegere pentru cei care ne greşesc si să ne rugăm pen­tru ei, şi voi adăuga cuvintele Sf. Ioan Casian: cu durere şi răbdare.

Iată câteva principii de bază pentru cei care doresc să iubească mai presus de iubi­rea obişnuită. Deoarece mi se pare extrem de important, repet: iubirea mai presus de fire o putem dobândi în mod treptat, şi doar cu ajutorul lui Dumnezeu.

În final revin la gândul meu de început referitor la timpul pe care îl trăim astăzi şi aici. El este al nostru, Dumnezeu ni l-a dă­ruit şi îl putem folosi chiar de-acum, în mod obişnuit şi responsabil, pentru a obţine cu ajutorul lui Dumnezeu ceva minunat, ne­obişnuit şi mai presus de fire: sfinţenia, adi­că unirea noastră cu Dumnezeu prin har.

Să privim la sfinţi şi să învăţăm de la ei, să-i rugăm să ne ajute şi ei vor fi bucuroşi să o facă, ca unii care cu adevărat iubesc. Iubind şi noi, timpul se va opri în loc, căci se va împlini scopul pentru care a fost cre­at de Dumnezeu şi dat nouă. Iubirea lui Dumnezeu va fi şi iubirea noastră şi astfel vom vieţui veşnic împreună cu El.