Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept uneltirilor diavolului. Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii si sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestei lumi, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile ceresti” (Efeseni 6,11-12).
„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit si mijloacele să iesiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10,13).
Prin căderea în ispită, Adam si Eva au pierdut împărăţia raiului si viaţa veşnică, si toţi urmaşii lor le împărtăşesc soarta, repetând într-un fel sau altul acelaşi păcat strămoşesc. Ispita constituie prin urmare cauza primordială a întregii istorii a omenirii căzute în păcat, de la Adam până în zilele noastre şi până la sfârşitul veacurilor. Astfel încât textul biblic care relatează căderea în ispită „poartă în el harul veşniciei şi are o valoare universală. Căci această relatare a celei dintâi ispite şi a primului păcat ne pune în faţa unei chestiuni fundamentale pentru conştiinţa omenească: întrebarea imensă privitoare la originea răului şi a condiţiei noastre omeneşti" (Fratele Pierre-Marie, Ispita în grădina raiului).
Este deci extrem de important pentru fiecare din noi să înţelegem cum se naşte şi cum acţionează ispita, ca să putem s-o recunoaştem şi să o respingem înainte de a fi prinşi în mrejele ei. Sfinţii Părinţi au pus în evidenţă cinci etape în procesul evolutiv al ispitei: sugestia, dialogul (sau legătura), consimţământul, patima şi robia păcatului.
Sugestia se manifestă prin apariţia involuntară în mintea noastră a unui gând rău sau a unei idei necurate, dar care ne par de cele mai multe ori îndreptăţite şi necesare. Căci ispititorul utilizează argumente raţionale pentru a pune mai lesne stăpânire pe inima noastră, care „este în om ca un centru în care se află unite toate simţurile, precum şi toate puterile trupului şi ale sufletului" (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri).
Sugestia ne pune în faţa unei opţiuni de ordin moral, în acelaşi timp axiologice şi afective – „pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt. 6, 21) – şi reprezintă prin urmare o manifestare a libertăţii omeneşti, (animalele nu au de făcut nicio alegere morală).
Când şarpele se adresează Evei, sugestia se prezintă sub formă interogativă: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Fac. 3, 1), întrebare prin care ispititorul sugerează ideea unei interdicţii arbitrare şi nedrepte. Nu întâmplător, şarpele este cel care formulează prima frază interogativă din „Facere” (şi din Biblie), căci înainte de intervenţia lui, nicio întrebare nu era necesară, dat fiind unitatea desăvârşită între Duhul lui Dumnezeu şi duhul omului. Căci forma interogativă exprimă îndoiala, ezitarea si posibilitatea de a alege între două lucruri diferite sau opuse, cu alte cuvinte, ea indică întotdeauna o fisurare a unităţii si anunţă astfel a doua etapă a ispitei: Dialogul. Niciun dialog nu e necesar între cele două mâini ale omului, nici între cele două picioare sau între celelalte organe, căci toate elementele trupului funcţionează în mod unitar si într-o corelaţie perfectă. Dialogul este întotdeauna semnul unei disocieri, al unei sciziuni, care se produce deseori chiar înlăuntrul propriei noastre fiinţe. Prin dialogul lui cu o făptură omenească, şarpele – jivină târâtoare asupra căreia omul ar trebui să stăpânească: „stăpâniţi (...) peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Fac. 1, 28) – stabileşte o relaţie de la egal la egal cu omul, contrară voinţei lui Dumnezeu. Prezentându-se ca un prieten care îl poate ajuta şi sfătui, ispititorul îşi atribuie o poziţie superioară omului, dar fără să revendice în mod explicit această superioritate. Dimpotrivă, el se arată ca fiind slujitorul omului şi aliatul lui împotriva puterii „tiranice” a lui Dumnezeu. Sub aparenţa unui dialog, cel viclean inoculează pe nesimţite în cugetul nostru propria lui voinţă, procedeu înrudit cu demagogia politică prin care oratorul afirmă că serveşte interesele cetăţenilor, în timp ce el nu urmăreşte decât acapararea puterii şi profitul lui personal.
Când a fost ispitit în pustie, Hristos nu a dialogat cu diavolul ci a respins de la bun început şi fără nicio şovăială cele trei sugestii ale necuratului. Oricare ar fi natura şi forma ispitei, cel viclean nu urmăreşte decât un singur scop: să ia locul lui Dumnezeu şi să-l supună pe om voinţei lui. De aceea, alungându-l pe diavol, Hristos îi aminteşte că singurul stăpân pe care omul trebuie să-l slujească este Dumnezeu: „Înapoia mea, Satano”, i-a răspuns Iisus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti» (Mt. 4, 10).”
Consimţământul este momentul în care ispititorul pune stăpânire pe inima noastră. El ne face să credem că îndeplinim propria noastră voie - sau chiar voia lui Dumnezeu - , dar de fapt noi săvârşim fără ştiinţa noastră voia celui rău. Din acest moment, chiar şi faptele noastre bune pot fi un vicleşug şi o uneltire a celui necurat, „căci Satana se poate preface în înger de lumină, deci nu este de mirare dacă şi sluji torii lui se prefac în slujitori ai dreptăţii” (2 Cor. 11, 14-15). Trebuie înainte de toate să veghem asupra inimii noastre, pentru a vedea cine sau ce stăpâneşte în ea si a nu ne încrede în lumina înşelătoare a celui necurat, care se poate manifesta sub forma exterioară a faptelor bune şi chiar a ascezei monahale: „Toate scrierile duhovniceşti din vechime arată în mod clar că Sfinţii Părinţi considerau insuficientă asceza exterioară. (...) Pentru ei esenţialul era curăţia inimii. Şi ei atrăgeau fără încetare atenţia ucenicilor lor asupra faptului că asceza exterioară nu poate duce la curăţia inimii dacă nu e însoţită de o altă lucrare duhovnicească, tăinuită şi lăuntrică: lupta nevăzută pe care monahul trebuie să o ducă împotriva sugestiilor necurate pe care cel rău încearcă să le strecoare în inima lui, şi care sunt sămânţa oricărui păcat” (Părintele Placide Deseille, Lupta împotriva ispitei la monahii din vechime).
Patima – cuvânt care a dobândit în cultura laică o semnificaţie pozitivă, ca urmare a confuziei de idei şi de valori care domneşte în cugetul omului modern. Căci toate patimile sunt dăunătoare în măsura în care ele pun stăpânire pe inima noastră şi Îl izgonesc pe Dumnezeu pentru a pune în locul lui un lucru din această lume, oricare ar fi el: dragostea trupească, bogăţia, arta, ştiinţa, politica, fotbalul, internetul etc. Orice lucru lumesc şi orice activitate pot deveni un idol dacă le considerăm ca fiind un scop în sine şi menirea noastră pe pământ: „Nu trebuie să gândeşti şi să faci nimic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească). În tot ceea ce facem „trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).
Robia păcatului este neputinţa sufletului de a se dezlega de patimile lumeşti, care paralizează forţele sale spirituale şi îl sfâşie pe dinlăuntru ca nişte fiare sălbatice: „Căci la început patimile se arată mici ca furnicile (...) dar la sfârşit, se umflă aşa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în capcană o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.).
Întrucât Satana se poate preface în înger de lumină, nu e întotdeauna uşor de determinat natura reală a forţelor nevăzute care se manifestă în sufletul şi cugetul nostru. De aceea Sfinţii Părinţi au stabilit câteva reguli simple pentru a ne ajuta să identificăm duhul bun sau necurat care ne inspiră gândurile, dorinţele şi acţiunile: „O inspiraţie care lasă sufletul liniştit şi senin, smerit şi receptiv, fără nerăbdare, nici rigiditate, nici amărăciune, are toate şansele să vină de la duhul cel bun; dimpotrivă, tulburarea, rigiditatea, amărăciunea, strădania chinuitoare, nerăbdarea, imaginaţia exaltată, predilecţia pentru teoriile abstracte, sunt semnele obişnuite prin care putem recunoaşte iluzia şi ispita ascunsă sub aparenţa binelui” (Părintele Placide Deseille, op. cit).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team