Prin căderea în is­pită, Adam si Eva au pierdut împărăţia ra­iului si viaţa veşnică, si toţi urmaşii lor le împărtăşesc soarta, repetând într-un fel sau altul acelaşi păcat strămoşesc. Ispita constituie prin urma­re cauza primordială a întregii istorii a omenirii căzute în păcat, de la Adam până în zilele noastre şi până la sfârşitul veacurilor. Astfel încât textul biblic care relatează căderea în ispi­tă „poartă în el harul veşniciei şi are o va­loare universală. Căci această relatare a ce­lei dintâi ispite şi a primului păcat ne pune în faţa unei chestiuni fundamentale pen­tru conştiinţa omenească: întrebarea imen­să privitoare la originea răului şi a condiţiei noastre omeneşti" (Fratele Pierre-Marie, Ispita în grădina raiului).

Este deci extrem de important pentru fiecare din noi să înţelegem cum se naşte şi cum acţionează ispita, ca să putem s-o recunoaştem şi să o respingem înainte de a fi prinşi în mrejele ei. Sfinţii Părinţi au pus în evidenţă cinci etape în procesul evolutiv al ispitei: sugestia, dialogul (sau legătura), consimţământul, patima şi ro­bia păcatului.

Sugestia se manifestă prin apariţia in­voluntară în mintea noastră a unui gând rău sau a unei idei necurate, dar care ne par de cele mai multe ori îndrep­tăţite şi necesare. Căci ispititorul uti­lizează argumente raţionale pentru a pune mai lesne stă­pânire pe inima noastră, care „este în om ca un centru în care se află unite toate simţurile, precum şi toate pu­terile trupului şi ale sufletului" (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri).

Sugestia ne pune în faţa unei opţiuni de ordin moral, în acelaşi timp axiologi­ce şi afective – „pentru că unde este co­moara voastră, acolo va fi şi inima voas­tră” (Mt. 6, 21) – şi reprezintă prin urmare o manifestare a libertăţii omeneşti, (animalele nu au de făcut nicio alegere morală).

Când şarpele se adresează Evei, suges­tia se prezintă sub formă interogativă: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Fac. 3, 1), întrebare prin care ispititorul sugerează ideea unei interdicţii arbitrare şi nedrepte. Nu întâmplător, şarpele este cel care formulează prima frază interoga­tivă din „Facere” (şi din Biblie), căci îna­inte de intervenţia lui, nicio întrebare nu era necesară, dat fiind unitatea desăvârşită între Duhul lui Dumnezeu şi duhul omu­lui. Căci forma interogativă expri­mă îndoiala, ezita­rea si posibilitatea de a alege între două lucruri diferi­te sau opuse, cu alte cuvinte, ea indică întotdeauna o fisu­rare a unităţii si anunţă astfel a doua etapă a ispitei: Dia­logul. Niciun dia­log nu e necesar între cele două mâi­ni ale omului, nici între cele două picioa­re sau între celelalte organe, căci toate ele­mentele trupului funcţionează în mod unitar si într-o corelaţie perfectă. Dialo­gul este întotdeauna semnul unei disoci­eri, al unei sciziuni, care se produce dese­ori chiar înlăuntrul propriei noastre fiinţe. Prin dialogul lui cu o făptură omenească, şarpele – jivină târâtoare asupra căreia omul ar trebui să stăpânească: „stăpâniţi (...) peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Fac. 1, 28) – stabileşte o relaţie de la egal la egal cu omul, contrară voinţei lui Dumnezeu. Prezentându-se ca un prieten care îl poate ajuta şi sfătui, ispi­titorul îşi atribuie o poziţie superioară omului, dar fără să revendice în mod expli­cit această superioritate. Dimpotrivă, el se arată ca fiind slujitorul omului şi alia­tul lui împotriva puterii „tiranice” a lui Dumnezeu. Sub aparenţa unui dialog, cel viclean inoculează pe nesimţite în cuge­tul nostru propria lui voinţă, procedeu înrudit cu demago­gia politică prin care oratorul afirmă că serveşte interesele cetăţenilor, în timp ce el nu urmăreşte decât acapararea puterii şi profitul lui personal.

Când a fost ispi­tit în pustie, Hristos nu a dialogat cu dia­volul ci a respins de la bun început şi fără nicio şovăială cele trei sugestii ale necuratului. Oricare ar fi natura şi forma ispitei, cel viclean nu urmăreşte decât un singur scop: să ia lo­cul lui Dumnezeu şi să-l supună pe om voinţei lui. De aceea, alungându-l pe dia­vol, Hristos îi aminteşte că singurul stă­pân pe care omul trebuie să-l slujească este Dumnezeu: „Înapoia mea, Satano”, i-a răs­puns Iisus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti» (Mt. 4, 10).”

Consimţământul este momentul în care ispititorul pune stăpânire pe inima noas­tră. El ne face să credem că îndeplinim pro­pria noastră voie - sau chiar voia lui Dumnezeu - , dar de fapt noi săvârşim fără ştiinţa noastră voia celui rău. Din acest mo­ment, chiar şi faptele noastre bune pot fi un vicleşug şi o uneltire a celui necurat, „căci Satana se poate preface în înger de lu­mină, deci nu este de mirare dacă şi sluji­ torii lui se prefac în slujitori ai dreptăţii” (2 Cor. 11, 14-15). Trebuie înainte de toate să veghem asupra inimii noastre, pentru a vedea cine sau ce stăpâneşte în ea si a nu ne încrede în lumina înşelătoare a celui ne­curat, care se poate manifesta sub forma exterioară a faptelor bune şi chiar a ascezei monahale: „Toate scrierile duhovniceşti din vechime arată în mod clar că Sfinţii Părinţi considerau insuficientă asceza ex­terioară. (...) Pentru ei esenţialul era curăţia inimii. Şi ei atrăgeau fără încetare atenţia ucenicilor lor asupra faptului că asceza ex­terioară nu poate duce la curăţia inimii dacă nu e însoţită de o altă lucrare duhovniceas­că, tăinuită şi lăuntrică: lupta nevăzută pe care monahul trebuie să o ducă împotriva sugestiilor necurate pe care cel rău încear­că să le strecoare în inima lui, şi care sunt sămânţa oricărui păcat” (Părintele Placide Deseille, Lupta împotriva ispitei la mo­nahii din vechime).

Patima – cuvânt care a dobândit în cul­tura laică o semnificaţie pozitivă, ca urma­re a confuziei de idei şi de valori care domneşte în cugetul omului modern. Căci toate patimile sunt dăunătoare în măsura în care ele pun stăpânire pe inima noastră şi Îl izgonesc pe Dumnezeu pentru a pune în locul lui un lucru din această lume, ori­care ar fi el: dragostea trupească, bogăţia, arta, ştiinţa, politica, fotbalul, internetul etc. Orice lucru lumesc şi orice activitate pot deveni un idol dacă le considerăm ca fiind un scop în sine şi menirea noastră pe pă­mânt: „Nu trebuie să gândeşti şi să faci ni­mic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovni­cească). În tot ceea ce facem „trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rân­dul al doilea, adică pe omenesc” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).

Robia păcatului este neputinţa sufle­tului de a se dezlega de patimile lumeşti, care paralizează forţele sale spirituale şi îl sfâşie pe dinlăuntru ca nişte fiare sălbati­ce: „Căci la început patimile se arată mici ca furnicile (...) dar la sfârşit, se umflă aşa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în capcană o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.).

Întrucât Satana se poate preface în în­ger de lumină, nu e întotdeauna uşor de determinat natura reală a forţelor nevăzu­te care se manifestă în sufletul şi cugetul nostru. De aceea Sfinţii Părinţi au stabilit câteva reguli simple pentru a ne ajuta să identificăm duhul bun sau necurat care ne inspiră gândurile, dorinţele şi acţiunile: „O inspiraţie care lasă sufletul liniştit şi se­nin, smerit şi receptiv, fără nerăbdare, nici rigiditate, nici amărăciune, are toate şansele să vină de la duhul cel bun; dimpotrivă, tulburarea, rigiditatea, amărăciunea, stră­dania chinuitoare, nerăbdarea, imaginaţia exaltată, predilecţia pentru teoriile abs­tracte, sunt semnele obişnuite prin care putem recunoaşte iluzia şi ispita ascunsă sub aparenţa binelui” (Părintele Placide Deseille, op. cit).