Atentatele teroriste din Paris şi din alte locuri ne amintesc cât de plăpândă şi tre­cătoare este viaţa noastră pământească. Ne este teamă de terorişti şi luăm toate măsu­rile de protecţie posibile, dar avem tendinţa de a da uitării principalul nostru vrăjmaş, mult mai de temut şi puternic decât fanaticii musulmani. Acest terorist mondial şi in­vincibil este moartea însăşi, care poate lovi oriunde, oricând şi pe oricine şi care are întotdeauna ultimul cuvânt, căci toate căile vieţii pământeşti duc la moarte: „Satisfacerea nevoilor noastre biologice ne duce în cele din urmă la moarte; satisfăcând cerinţele inteligenţei noastre şi cunoscând tot ce există, ajungem la concluzia că destinaţia finală inevitabilă a oricărei existenţe este moartea şi că întregul univers este împărăţia morţii. (...) Atât experienţa practică a vieţii, cât şi investigaţiile ştiinţifice ale inteligenţei noastre ne dovedesc un singur lucru: falimentul vieţii noastre” (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii).

Fără Dumnezeu, viaţa omenească este tot atât de neînsemnată ca aceea a unei muşte sau a unei furnici. Aşa-zisul umanism ateu este o utopie sau o impostură, căci omul fără Dumnezeu nu mai este om, ci o făptură dezumanizată, care nu valorează mai mult decât carnea şi oasele din care este făcută şi împreună cu care va pieri. Un om condam­nat la scaunul electric ar putea oare trăi fericit şi nepăsător aşteptând ziua execuţiei? Tot aşa, nimeni nu poate afla în această viaţă trecătoare fericirea deplină şi pacea ne­clintită către care năzuieşte sufletul omenesc. Nicio ştiinţă, nicio filozofie, nicio artă şi nicio altă lucrare omenească nu poate domoli setea sufletului care – cu sau fără ştiinţa noastră – nu doreşte decât un lucru, nu caută decât un lucru: viaţa fără de moarte şi fericirea veşnică, pe care numai Dumnezeu ni le poate da: „Există oameni care îşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă – matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele – cre­zând că-şi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! (...) Dar sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieşte!” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică).

Când sufletul nostru este mâhnit, întunecat, neliniştit, aceasta înseamnă că grijile, patimile şi duhul lumesc ne-au îndepărtat de Dumnezeu şi au luat locul Lui în inima noastră: „Puţin din inimă merge la un lucru, puţin la un altul, iar pentru Hristos nu rămâ­ne nimic” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).

Orice fiinţă omenească trebuie să răspundă la această întrebare fundamentală: Care este scopul existenţei mele - bunăstarea făpturii mele de carne şi viaţa mea pieritoare în această lume sau mântuirea sufletului şi viaţa veşnică? A fi creştin înseamnă a crede în realitatea vieţii veşnice, pe care ochiul omenesc nu o poate vedea şi mintea ome­nească nu o poate cuprinde, a crede în existenţa nevăzută a lui Dumnezeu şi a împărăţiei Lui mai mult decât în realitatea materială a acestei lumi, pe care o percepem cu simţurile
trupeşti şi o cunoaştem cu inteligenţa noastră ome­nească. Cu alte cuvinte, trebuie să credem că cele nevăzute sunt mai reale decât lumea vizibilă, ceea ce nu cunoaştem, mai ade­vărat decât cele cunoscu­te şi ceea ce nu ştim, mai real şi mai adevărat decât toată ştiinţa omenească.

Dar chiar atunci când pretindem că credem în adevărurile creştine care nu sunt din această lume, noi trăim cea mai mare parte a timpului ca şi cum lumea materială şi tempo­rală ar fi singura realitate şi singurul scop al existenţei noastre. Suntem atât de stăpâniţi de grijile lumeşti, profesionale, familiale, financiare, şi de lupta noastră neîncetată pentru a obţine ce dorim şi a evita ceea ce nu ne este pe plac, atât de prinşi de vârtejul vieţii de zi cu zi, încât nu mai rămâne niciun loc pentru Dumnezeu în inima, în mintea şi în viaţa noastră. Atunci când suntem stăpâniţi de lucrurile pieritoare, cădem împreună cu ele în puterea morţii. Când rupem legătura cu Dumnezeu, singurul izvor de viaţă adevărat şi nepieritor, sufletul nostru flămânzeşte, îşi pierde vlaga şi nu se mai poate înălţa către Cel de sus, lovit de un fel de paralizie a forţelor lui duhovniceşti: „Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă şarpele peste păsări sau peste iepuraşi ca să-i paralizeze şi să-i înghită fără a se putea împotrivi. (...) Ne face injecţie cu nesimţire şi astfel uităm de grija mânturii” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti II).

Indiferenţa şi lenea spirituală se infiltrează zi cu zi, pe nesimţite, în suflet, amorţind vigilenţa duhovnicească şi făcându-ne să credem că a ne îndepărta de Dumnezeu este o atitudine normală, impusă de condiţiile şi cerinţele vieţii moderne, şi care nu dăunează cu nimic credinţei noastre. Bineînţeles că cred în Dumnezeu şi mă îngrijesc de mântuirea sufletului, dar înainte de a mă ocupa de cele duhovniceşti, am întotdeau­na ceva mai urgent şi mai important de fă­cut: să completez declaraţia fiscală, să duc maşina la reparat, să depun un cec la ban­că, să trimit un mail, să fac cumpărături, să văd un film la televizor... Ia te uită, a tre­cut ziua şi n-am avut timp să mă gândesc la Dumnezeu şi, prins de toate aceste activităţi, am uitat de rugăciune. Acum sunt prea obosit ca să mă rog, dar nu-i nimic, o voi face mâine... Nici nu mai am conştiinţa păcatului, că doar nu-i niciun păcat să com­pletezi fişa de impozite, să duci maşina la reparat, să trimiţi un mail, să faci cumpă­rături sau să te uiţi la televizor. Astfel, din zi în zi, se măreşte distanţa care ne despar­te de Dumnezeu şi care, dacă nu luăm amin­te, poate deveni cu vremea o adevărată pră­pastie, sub aparenţa banală şi inofensivă a vieţii de zi cu zi.

Duhul lumesc care ne îndepărtează pe nesimţite de Dumnezeu reprezintă o pri­mejdie de moarte pentru sufletul nostru, cu atât mai de temut cu cât nu se opune în mod direct lui Dumnezeu şi ne face să credem că nu ne-am abătut de la calea creştină: „Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. (...) Oamenii şi-au băgat înlăuntrul lor lumea şi au alungat de acolo pe Hristos” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I).

Insensibilitatea spirituală „este moar­tea sufletului şi a cugetului înainte de moar­tea trupului”: „Insensibilitatea este o delă­sare intrată în obişnuinţă, rădăcina pornirilor rele, o capcană pentru străduinţă, o mreajă pentru curaj (...), o uşă deschisă către deznădejde”.Omul insensibil care pretinde a fi credincios „este un orb care îi învaţă pe ceilalţi să vadă”: „Am făcut rău, strigă el, şi continuă cu sârg să facă tot aşa. Cu gura se roagă pentru a fi izbăvit de patimi, dar trupul lui se străduieşte să le satisfacă. El cugetă asupra morţii, dar se comportă ca şi cum ar fi nemuritor. Se tânguie la gândul că sufletul se va desprinde de trup, dar dor­mitează ca şi cum ar trăi veşnic” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, „Treapta XVII: Despre insensibilitate”).

Belşugul, confortul, bunăstarea şi plă­cerile mutiple şi variate pe care ni le pro­cură lumea modernă şi societatea de con­sum sunt o primejdie de moarte pentru sufletul nostru dacă ne fac să uităm că sco­pul real al existenţei noastre nu este viaţa pământească, ci mântuirea sufletului şi viaţa veşnică în Împărăţia cerurilor. Căci „viaţa pământească nu are valoare decât pentru a obţine viaţa cerească”: „Singurul lucru important este prezenţa lui Dumnezeu; prezenţa lui Dumnezeu trebuie să ia locul ego-ului nostru şi lumii acestui ego. Punând prezenţa lui Dumnezeu în centrul vieţii noas­tre, fiecare clipă devine importantă şi sfân­tă” (Frithjof Schuon, Conştiinţa absolu­tului).