De ce oare avem nevoie de Dumnezeu? La această întrebare, filzoful rus Lev Şestov (1866-1938) răspunde astfel: „Singura scăpare este tocmai acolo unde judecata omenească nu află nicio scăpare. Altminteri de ce am mai avea nevoie de Dumnezeu? Ne îndreptăm către Dumnezeu pentru a obţine imposibilul. În ce priveşte posibi­lul, oamenii sunt de ajuns” (L. Şestov ci­tat de A. Camus în Mitul lui Sisif).

Niciun om nu se mulţumeşte cu po­sibilul. Este posibil ca cineva să devină milionar, vedetă de cinema, artist cele­bru, preşedintele republicii, dar nu va fi niciodată suficient, căci tot ce e posibil este omenesc, şi tot ce e omenesc este trecător şi pieritor. Ceea ce nu există de­cât un anumit timp – un minut, un secol sau zece mii de ani – este aidoma unei proiecţii cinematografice: când filmul s-a sfârşit, ecranul rămâne cu desvârşire alb şi gol, căci nimic din ceea ce am văzut şi auzit nu era adevărat: „Tot ce e trecător este mincinos: numai ce e veşnic este adevărat” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scri­sori din chilie).

Învăţătura lui Hristos, prin cuvânt şi prin faptă, ne încredinţează că ceea ce tre­ce nu este adevărul: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Marcu 13, 31).

Viaţa pe care o primim de la părinţii noştri vine din această lume şi va trece ca această lume, dar noua viaţă pe care ne-o dă Hristos prin Învierea lui din morţi, nu va trece niciodată: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar de va muri, va fi viu. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11, 25).

Ceea ce numim „ştiinţă” vine din această lume şi nu poate cunoaşte decât lucrurile acestei lumi, care nefiind veşnice, nu sunt adevărul. Iată de ce „înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: «El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor» (Iov 5, 13). Şi iarăşi: «Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi şi ştie că sunt deşarte» (Ps. 94, 11)”(1 Cor. 3, 19-20).

Ştiinţa acestei lumi ne minte atunci când afirmă şi ne face să credem că nu­mai ce este posibil conform raţiunii omeneşti este adevărat: „Ca un văl pus pe ochi, aşa sunt gândurile pământeşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ceea ce este po­sibil omului aparţine acestei lumi, care a luat, după căderea lui Adam, o direcţie contrară adevărului şi vieţii. Situaţia aşa zis „normală” a omului pe pământ este cea a unui condamnat la moarte care aşteaptă ziua execuţiei. Dar moartea nu este un fenomen normal căci omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu cel veşnic viu, el a primit de la Tatăl ceresc viaţa veşnică. Făptura lui muritoare nefiind adevărata sa fiinţă, omul nu se poate ni­ciodată mulţumi cu lucrurile vremelnice şi pieritoare: „Duhul este nemuritor şi de aceea nu se mulţumeşte cu materia stri- căcioasă şi pieritoare, ci cu dumnezeirea cea vie şi nepieritoare” (Sfântul Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Hristos nu ne promite lucrurile po­sibile – un salariu mai mare, o sănătate bună, un trai îndestulat, o viaţă mai lun­gă etc. –, căci lumea lucrurilor trecătoa­re nu este lumea reală. De aceea Hristos a spus: „Împărăţia mea nu este din aceas­tă lume” (Ioan 18, 36).

Viaţa pământească nu este viaţa reală şi făptura muritoare nu este omul real. Acesta e mesajul pe care ni-l adre­sează Hristos prin moartea lui pe cru­ce ca om, şi Învie­rea lui ca Dumne­zeu şi ca om.

Înfrângerea omu­lui pământesc de­vine astfel biruinţa omului dumneze­iesc: „În Hristos, toate lucrurile acestei lumi (...) devin o cale de înălţare, o intrare într-o nouă viaţă (...). În această lume, suferinţa şi boala sunt, într-adevăr, normale, dar tocmai această „normalitate” este anormală. Ele ne ara­tă înfrângerea finală şi permanentă a omu­lui şi a vieţii, înfrângere pe care niciun succes parţial al ştiinţei medicale (...) nu o poate remedia. Dar în Hristos suferinţa nu este suprimată: ea este transformată în biruinţă. Înfrângera însăşi devine biruiţă, cale şi intrare în Împărăţia ceru­rilor, şi aceasta este singura adevărată vin­decare” (Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viaţa lumii).

Hristos nu a schimbat cursul vieţii omeneşti în această lume. După moartea şi Învierea lui, oamenii suferă şi mor ca şi înainte. Credincioşi sau nu, noi toţi pur­tăm crucea sortită omului, toţi vom urca pe Gologota şi toţi vom muri pe cru­ce. Dar asemenea celor doi tâlhari răstigniţi în acelaşi timp cu Iisus, avem de ales între două posibilităţi: să su­ferim şi să murim cu Hristos, să învi­em cu el şi să in­trămcuelîn împărăţia ceruri­lor: „Amin zic ţie că azi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 43) ; sau să suferim şi să murim fără Hristos şi fără nicio nădejde de mântu­ire, nici în această lume nici în cealaltă.

Dacă urmăm drumul crucii noastre personale împreună cu Hristos, toate neputinţele, poverile, mâhnirile şi în­frângerile omului, şi chiar moartea lui pământească, vor fi preschimbate în tot atâtea daruri cereşti şi ne vor deschide calea către viaţa veşnică: „Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi în- viază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc. (...) Când trupul acesta supus putreziciunii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă (Is. 25, 8).

Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este bol­dul moarte?» (Osea 13, 14)” (1 Cor. 15, 42-44; 54-55).

Ceea ce omul fără Dumnezeu, care nu cunoaşte decât această lume, numeşte „viaţă” este în realitate biruinţa morţii, căci toate făpturile vii ale pământului vor muri mai de­vreme sau mai târziu. Hristos Însuşi a murit ca şi ceilalţi oameni şi nu a inven­tat niciun leac sau vaccin împotriva morţii biologice, aşa cum ar face-o un medic. Toţi oamenii sunt sortiţi morţii, dar moartea nu este aceeaşi pentru toţi. Cei care sunt legaţi de omul trupesc şi de bunurile acestei lumi, vor pieri îm­preună cu trupul de carne şi cu lucruri­le lumeşti. Omul care îl primeşte pe Hristos în inima şi cugetul lui, va muri şi el, dar moartea lui va fi preschimbată de duhul lui Hristos în viaţă veşnică, dat fi­ind că această nouă viaţă nu vine de la omul muritor ci de la Dumnezeul cel veşnic viu. Dăruindu-ne viaţa Sa, trupul şi sângele Său, Hristos devine propria noastră viaţă şi noi devenim ne­muritori ca El: „În El, moartea însăşi devine un fapt al vieţii, căci este plină de fiinţa Lui, de dragostea Lui, de lumina Lui. (...) Şi dacă mă identific cu această viaţă, cu această foame şi sete de Împărăţia cerească, (...), cu credinţa neclinti­tă că Hristos este viaţă, atunci chiar şi moartea mea va fi o întruchipare a vieţii. (...) Ştiu că prin Hristos a în­ceput această mare trecere, „Paştele” lu­mii, ştiu că lumina „lumii ce va să vină” ne este dată prin bucuria şi pacea Du­hului Sfânt, căci Hristos a înviat, şi pre­tutindeni domneşte viaţa” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).