Cu prilejul Sinodului Mitropolitan din ianuarie 2016, şi la propunerea unui sino- dan, Înaltpreasfinţitul Iosif a hotărât că Mi­tropolia noastră va face un pelerinaj la Sfânta Cămaşă, sub forma unei slujbe de vecernie bizantină, slujită dinaintea preţioasei relicve, dar în întregime în franceză. Con­tactul care s-a stabilit cu noul paroh al Bazi­licii, părintele Guy-Emmanuel Cariot, a fost foarte bun, el bucurându-se de această prezenţă ortodoxă, ceea ce va fi confirmat mai apoi de episcopul de Pontoise, întâlnit în prima zi a ostensiunii.

Un tipicspecific a fost elaborat pentru această împrejurare, împrumutând mult din slujba Sfintelor Patimi (Utrenia din Vinerea Mare), pentru că Sfânta Cămaşă este măr­turia acestora. Ne-am putut sprijini de ase­menea pe un cor inter-ortodox deja format, „corala sfântul Martin”, dirijată de Stephane Sollogoub, la care s-au adăugat câţiva cântăreţi ai noştri. Acest cor a repetat mult cântările, dintre care unele erau complicate⁴, vreme de o lună.

Organizarea pelerinajului a fost îngreu­nată de măsurile draconice de securitate im­puse de recentele atentate⁵: o singură uşă disponibilă pentru intrarea în biserică, con­trol sistematic al genţilor şi desfacerea hai­nelor. În fiecare zi, de la orele 10 la 22, era ocoadă de cel puţin 100 de m pentru a in­tra în bazilică (organizatorii aşteptau 150 000 de pelerini). Nu a fost uşor să se reunească în biserică toţi cântăreţii şi credincioşii ortodocşi. Dar serviciul de ordine a făcut dovadă de înţelegere.

Bazilica a fost renovată în întregime în interior, curăţată şi înfrumuseţată de către harnicul Paroh, iar Sfânta Cămaşă era pre­zentată ca o comoară într-un scrin. Ea a fost reconstituită din nou, pentru împrejurare, pe o ţesătură „neutră”, care este aproape de aceeaşi culoare ca şi Cămaşa însăşi, adică vi­olet. Aceasta are inconvenientul de a face părţile autentice mai puţin vizibile, dar are avantajul de a semăna cu un adevărat veşmânt⁶. Cămaşa era prezentată pe un ma­nechin, care se găsea într-un foarte mare relicvar de sticlă (datând din anul 1894), pla­sat dinaintea vechiului altar, şi sub un fald roşu care cobora din înaltul boltei absidei. Atmosfera era cu adevărat împărătească şi evoca „tronul lui Dumnezeu”. Fraţii noştri romano-catolici au fost foarte binevoitori: altarul actual, dinaintea căruia trebuia să slu­jim, fusese îmbrăcat şi aşezat ca un altar or­todox, şi orientat către Răsărit (contrar obi­ceiului lor actual de a sluji cu faţa la popor), şi totul ne-a fost uşurat pentru slujire.

Am fost foarte numeroşi: bazilica, în care pot încăpea aproximativ 1 200 de credincioşi, era plină, probabil jumătate ortodocşi, din Mitropolia noastră şi din numeroase alte jurisdicţii (mai ales ruşi şi bulgari), venind din regiunea pariziană şi din toată Franţa, ca şi din străinătate, şi un cler numeros (în jur de douăzeci de preoţi şi diaconi).

Înaltpreasfinţitul Iosif, care era singur la altar (cu doi diaconi), îmbrăcat cu mantia⁷ violetă, a slujit maiestuos. Vecernia s-a desfăşurat minunat, într-o profundă recule­gere: cu toţii eram uniţi în jurul lui Hristos pătimind, prezent prin Sfânta Sa Cămaşă. Momentul cel mai emoţionant a fost tămâ­ierea Sfintei Cămăşi însăşi în timpul cântă­rii Lumină lină,de către Mitropolitul nos­tru, privilegiu unic, căci nimeni nu se poate apropia de relicvar: toată lumea îşi ţinea ră­suflarea şi încerca să-şi stăpânească lacrimi­le. Apoi Înaltpreasfinţitul a tămâiat poporul până la capătul bisericii, ceea ce a emoţionat profund pe credincioşi. La sfârşit, cum nu se putea rămâne într-o tonalitate dureroa­să, din moment ce fraţii noştri sărbătorise­ră Paştele în ajun, am cântat „Hristos a învi­at” în franceză, în română, în slavonă şi în greacă: a fost o explozie de bucurie! Apoi Înaltpreasfinţitul Iosif s-a adresat Parohului pentru a-i mulţumi, şi tuturor, alegând cu­vinte potrivite pentru această împrejurare extraordinară.

Toate ecourile pe care le-am avut, atât de la ortodocşi cât şi de la alţi creştini, au fost pozitive: am trăit împreună un mare moment al Bisericii, un moment profetic. Sfânta Cămaşă fără cusături a lui Hristos a fost mereu considerată de Tradiţie ca un simbol al unităţii Bisericii. Ruptura sa co­respunde cu starea actuală a Bisericii. În acest moment privilegiat, am avut o înainte gus­tare, prin Duhul Sfânt, a întoarcerii Biseri­cii la unitatea ei cea dintâi.

Cel care a purtat această Sfântă şi scum­pă Cămaşă în timpul Patimilor Sale, din iu­bire pentru noi, să ne unească şi să ne mân­tuiască.