Ideea, care a devenit predominantă în societăţile moderne, conform căreia putem afla fericirea pe acest pământ şi în această viaţă trecătoare este o nebunie de acelaşi fel cu afirmaţia că putem trăi fericiţi şi liniştiţi într-o casă în flăcări. Cel care se leagă de locuinţa lui trupească şi pământescă va arde în acelaşi timp cu această casă: „Când omul moare, viaţa pleacă de la el, şi odată cu viaţa toată fericirea lui dispare ca o umbră, încât parcă n-ar fi existat nici omul şi nici fericirea lui” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Pentru a scăpa cu viaţă, trebuie să pă­răsim casa care arde: „Ştii ce fac oamenii în caz de incendiu sau la năvălirea altor neamuri: lasă totul ca să-şi salveze viaţa (...). Trebuie neapărat să ieşim din lume, nu cu picioarele, ci cu inimile şi gânduri­le noastre. Noi suntem străini şi venetici pe pământ, la fel ca şi părinţii noştri. Patria noastră este cerul, pentru care suntem creaţi (...). Acolo este patria noastră, aco­lo  e casa, acolo este Tatăl nostru, acolo sunt fraţii noştri, acolo e mângâierea noas­tră, acolo e slava, acolo este marea Cină şi toată fericirea noastră” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Trupul nostru pământesc nu este decât o locuinţă şubredă şi vremelnică, mistuită de flăcările morţii, iar omul fără Dumnezeu, care nu cunoaşte decât această casă, afirmă că nu e nicio ieşire şi că trebuie să trăim fericiţi şi nepăsători în mijlocul pârjolului până ce vom fi arşi de vii! În mod ciudat, această viziune deznădăjduită şi inumană a vieţii a fost numită „umanism” laic. Dar un umanism fără Dumnezeu zămisleşte nu un „om nou” – ambiţie comună a naziştilor şi a marxiştilor -, ci diavoli cu chip omenesc. Aşa cum bine ştim, dictaturile totalitare ale secolului XX, care au vrut să înlocuiască ade­vărul lui Dumnezeu cu o ideologie născoci­tă de un om muritor – Marx, Hitler, Lenin, Stalin, Mao Zedong, Pol Pot etc. – n-au fău­rit nici pe departe fercirea omenirii, ci au adus dovada sângeroasă că fără Dumnezeu omul devine un demon şi lumea un iad. Căci „duhul lumesc este o boală” (Paisie Aghioritul) care poate duce la moartea sufle­tului: „Ce-ţi mai foloseşte lumea întreagă dacă sufletul tău moare? Mântuirea sufletu­lui tău trebuie să-ţi fie mai scumpă decât toa­te comorile lumii acesteia, mai scumpă decât pâinea şi pământul şi decât toată slava lumii întregi adunată la un loc. Sufletul va pleca fără toate acestea în lumea cealaltă şi nu va lua nimic cu sine, cum nici când a venit pe lume nimic n-a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mântuirea, sau moartea” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Duhul lumesc are mare grijă de viaţa trupului, dar dându-ne drept hrană lucruri pieritoare el inoculează în sufletul nostru otrava morţii. De aceea, „fericirea lumeas­că este nefericire duhovnicească” (Paisie Aghioritul,  Cuvinte duhovniceşti I).

Mentalitatea materialistă a omului mo­dern, care îşi pune întreaga existenţă în slujba poftelor trupeşti şi a bunurilor lumeşti şi nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului şi de viaţa de apoi, constituie o temă cen­trală a literaturii ultimelor două secole, care apare deja la romanticii secolului XIX, precum Victor Hugo: „O, Dumnezeule! priveşte oamenii acestui timp, / Orbi, depărtaţi de Tine, în umbră bâjbâind, / Stinge luminile cerului sau aprinde din nou flacăra lor, / Ia-Ţi lumea înapoi, sau dă-le un suflet viu!” (Lumea şi secolul – traducerea autorului).

Sau Alfred de Musset: „Iată, dar, ce spunea sufletul: «Vai, vai! Religia se duce; (...) nu mai avem nicio nădejde şi nimic de aşteptat, nici măcar două bucăţele de lemn puse în cruce, către care să întindem mâinile. (...) Nu mai există dragoste, nu mai există biruinţă. Ce noapte neagră s-a lăsat pe pământ! Şi vom fi morţi când va veni dimineaţa».

Şi iată ce spunea trupul: «Omul se află pe pământ pentru se sluji de simţuri; el are un număr mai mare sau mai mic de bucăţi de metal galben sau alb, care îi dau dreptul la stima mai mare sau mai mică a semenilor lui. Să mâncăm, să bem şi să dormim, aceasta este viaţa! (...) Dragostea este un exerciţiu trupesc; singura plăcere spirituală este tru­fia».” (Mărturisirea unui copil al secolului – traducerea autorului).

Chiar dacă toate nevoile şi dorinţele trupului sunt satisfăcute până la saturaţie, sufle­tul omenesc nu se mulţumeşte niciodată cu bunurile lumeşti, căci „sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela un om înfometat dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea su­fletul se chinuieşte” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică).

„Omul pe pământ este ca într-o slujbă ostăşească” (Iov 7, 1), căci viaţa în această lume este o luptă neîncetată, în acelaşi timp înlăuntrul nostru, între tendinţele contrare ale voinţei, dorinţelor şi sentimentelor noastre, şi în afara noastră, împotriva obstacolelor, dificultăţilor şi loviturilor vieţii. Luat de vârtejul grijilor lumeşti, sufletul nu-şi mai poate afla pacea şi odihna şi se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, căci „grija trage măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos” (Paisie Aghioritul, op. cit.): „Dumnezeu este în centrul oricărei existenţe. El se află în inima noastră, fie că Îl respectăm sau nu. El nu Se desprinde nicioda­tă de noi, căci El este izvor de viaţă, Cel ce dă viaţă oricărei făpturi. Dar noi L-am îngropat sub grijile şi supărările acestei lumi care nimicesc pacea noastră lăuntrică, de aceea nu mai avem nici pace, nici odihnă. Nimeni pe acest pământ nu ne va putea da pacea lăuntrică, nici bogăţiile, nici slava, nici rangurile înalte, nici rudele noastre apropiate sau îndepărtate nu ne vor putea da această pace nepieritoare. Singurul Izvor de viaţă, singurul Dătător de pace şi bucurie este Dumnezeu” (Stareţul Tadei, op. cit.).

Dacă Duhul lui Dumnezeu aduce pacea şi bucuria sufletului, putem recunoaşte prezenţa vrăjmaşului lui Dumnezeu prin agitaţia şi tulburarea pe care le produce în min­tea şi inima noastră. De aceea, „Sfinţii Părinţi spun că trebuie să fim foarte atenţi, să ră­mânem de veghe şi conştienţi că orice gând care tulbură pacea noastră lăuntrică este de natură diavolească” (Stareţul Tadei, op. cit.). Zarva şi vorbăria neîncetată a gândurilor noastre ocupă, precum negustorii din templu, locul lui Dumnezeu în cugetul şi sufletul nostru. Chiar şi rugăciunea este vorbărie goală dacă mintea şi inima ne sunt pline de gân­duri, griji şi dorinţe lumeşti. Nu putem primi pacea lui Dumnezeu înainte de a ne fi go­lit cugetul şi inima de gândurile şi grijile noastre pământeşti, căci duhul omului muritor trebuie să se retragă pentru a primi Duhul cel veşnic al lui Dumnezeu. De aceea „trebu­ie să dobândim liniştea lăuntrică”: „Liniştea este un lucru mare. Chiar dacă nu s-ar ruga cineva, liniştea singură se roagă” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Numai în tăcerea deplină a acestui templu al Duhului Sfânt care este trupul omenesc (1 Cor. 6, 19) vom putea primi pacea pe care o dă Hristos ucenicilor Lui: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (In 14, 27).