Neliniştea şi teama constituie tră­sătura dominantă a conştiinţei omeneşti, întrucât, spre deose­bire de celelalte vieţuitoare, omul ştie – chiar dacă încearcă să uite – că existenţa lui este trecătoare şi pieritoare. De asemenea, el ştie că nimic şi nimeni din această lume nu-i va putea salva viaţa. Căci toate lucru­rile şi făpturile acestei lumi fiind pieritoare, moartea va avea întotdeauna ultimul cu­vânt: „Învăţaţi de la moarte, că ea nu cruţă pe nimeni, nu amână nimic. (...) Sfârşitul, vine sfârşitul! Îţi va veni şi ţie rândul, ori­cine ai fi, om al pământului!” (Arhiman­dritul Arsenie Papacioc, Veşnicia cuprinsă într-o clipă).

Moartea este mai puternică decât re­gii, şefii de stat, bogaţii, savanţii, medicii, filozofii, mai tare decât piatra, betonul, oţelul, mai puternică decât toate vieţuitoarele pământului şi decât tot ce există în această lume. Moartea este dum­nezeul celor care nu cred în Dumnezeu: „Universul «normal», care poate fi dedus din legile naturii, este un Univers fără viaţă; singurele legi previzibile şi reproductibile sunt legi de moarte şi de reîn­toarcere la materia neînsufleţită (...). Într-adevăr, analiza sistemelor vii pare, în aceste condiţii, a nu lăsa niciun loc con­ceptului de fiinţă vie în sine. (...) Legile naturii ne permit să înţelegem nu viaţa, ci moartea, nu organizarea vie, ci descom­punerea acestei organizări, alterarea şi pu­trezirea ei” (Ilia Prigojin, laureat al Pre­miului Nobel pentru chimie, Noua alianţă).

Prăpastia ameţitoare pe care a lăsat-o dispariţia lui Dumnezeu în sufletul necredincioşilor, aceştia încearcă s-o ca­mufleze sau s-o uite printr-un consum ex­cesiv şi deşănţat de plăceri şi bunuri lumeşti: „Alergăm nepăsători către pră­pastie după ce am pus în faţa ochilor ceva care să ne împiedice s-o vedem” (Pascal, Cugetări). Uitarea, iluziile, mirajele amă­gitoare, minciunile, calmantele şi drogu­rile de tot felul sunt singurele mijloace de care dispune omul fără Dumnezeu pen­tru a-şi domoli spaima şi deznădejdea în faţa prăpastiei înspăimântătoare şi inevi­tabile a morţii. Umanismul ateu este o mascaradă pentru amăgirea maselor, care nu a produs şi nu poate produce altceva decât sisteme ideologice şi politice inu­mane, mincinoase şi absurde, care ar vrea să facă din noi nişte condamnaţi la moar­te voioşi şi fericiţi!

A pune omul muritor în centrul existenţei noastre şi a-i acorda valoarea su­premă înseamnă a recunoaşte nu supremaţia omului, ci atotputernicia morţii. Omul fără Dumnezeu fiind robit morţii, el nu poate salva nici propria sa persoană, nici pe ceilalţi oameni muritori: „Că deşartă este izbăvi­rea de la om [...] Deşertăciune sunt fiii oa­menilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 59, 12; Ps. 61, 9).

Dacă Hristos este calea, adevărul şi viaţa (In 14, 6), atunci omul fără Dumne­zeu nu are nici cale, nici adevăr, nici viaţă, chiar dacă este viu din punct de vedere biologic. Căci fără Dumnezeu lumea aceasta şi întregul univers nu sunt de­cât neant, împărăţia materi­ei neînsufleţite şi a morţii veşnice: „Hristos este totul şi în toţi. Contrariul Său? Vi­dul, neantul. (...) Dacă Hristos nu este, nu eşti nimic, eşti un stârv, un neant” (Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeu-omul). Cel care spune: „Dumnezeu nu exis­tă”, spune, în acelaşi timp: „Calea, adevărul şi viaţa nu există”. Dacă, aşa cum a pro­clamat Nietzsche, Dumnezeu a murit, atunci omul a murit în acelaşi timp cu El. A rupe legătura cu Dumnezeu înseamnă a rupe legătura cu propria viaţă, act sinucigaş care este rădăcina comună a tuturor crizelor – morale, spirituale, sociale, filozofice, politice, economice, individua­le şi colective – pe care le traversează lu­mea de astăzi, căci tot ce este făcut fără Dumnezeu nu slujeste la nimic, nu valo­rează nimic şi nici nu există: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în za­dar s-ar osteni cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă cul­caţi târziu, voi care mâncaţi pâinea dure­rii...” (Ps. 126, 1-2).

Trufia celui care crede că poate găsi calea, adevărul şi viaţa prin propriile sale mijloace constituie un zid de netrecut în­tre om şi Dumnezeu. A recunoaşte slăbiciunea, neputinţa şi nimicnicia făp­turii omeneşti este primul pas pe calea care duce la Dumnezeu: „Fă-mi cunos­cut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseş­te. Iată, cu palma ai măsu­rat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deşertăciuni, tot omul ce viază” (Ps. 38, 5-8). Centrul fiinţei noastre nu este făptura muritoare, ci Duhul lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în noi şi ne dă clipă de clipă fiinţa şi viaţa, căci „numai Dumnezeu este Cel care este cu adevărat, care este întot­deauna” (Sf. Grigorie Palama).

Totul vine de la Dumnezeu, totul este făcut de Dumnezeu, totul există pentru că Dumnezeu există şi nimic nu poate exis­ta fără El: „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. [...] Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. [...] Şi am zis: Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei. Că Tu ai zi­dit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaş­te foarte” (Ps. 138, 1-3, 8, 11-14).

Cel care crede în omul muritor crede în moarte. Cel care crede în Dumnezeu crede în viaţă: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Mt 22, 32). Societăţile moderne, dominate de obsesia bunurilor materiale şi a bunăstării lumeşti, au luat o cale fără ieşire, potrivnică învăţăturii lui Hristos, deci potrivnică adevărului şi vieţii. Între Dumnezeu şi Mamona, omul modern a ales să-i slujească lui Mamona. Astfel în­cât creştinul de astăzi nu poate face altfel decât să meargă în sensul opus lumii moderne: „Pentru cultura de astăzi «timpul înseamnă bani», dar pentru noi, creştinii, timpul în­seamnă răscumpărarea veşniciei. În fiece zi noi încercăm să împuţinăm păcatul din viaţa noastră şi să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, şi astfel să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei. În fiece zi suntem chemaţi să facem o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dum­nezeu” (Arhimandrit Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea).

Desigur, un creştin trebuie şi el să dea Cezarului ce este al Cezarului (Mt 22, 21), dar nu trebuie niciodată să-i dea fiinţa lui lăuntrică: „Nu vă daţi inima lucrurilor materiale [...] Dacă te pierzi în cele pământeşti, pierzi drumul către cer” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti I). În toate împrejurările vieţii noastre, în toate încercările prin care trecem şi în toate momentele de bucurie, de tristeţe, de nelinişte, de încântare, de descurajare şi de orice fel, să ne amintim că fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără prezenţa Sa permanentă în inima şi existenţa noastră „totul este deşertăciune şi goană după vânt” (Ecl. 1, 14): „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102, 15-16). Numai Cel care este veşnic viu poate să ne dea fiinţa şi viaţa: „Eu sunt învierea şi viaţa; [...] oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (In 11, 25-26).

În toate împrejurările fericite sau triste ale existenţei noastre, să ne amintim că Dumnezeu este singura noastră nădejde, singura noastră putere, singura noastră sal­vare şi să chemăm fără încetare ajutorul Lui: „Păzeşte-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit” (Ps. 15, 1).