Era toamnă ÅŸi cursurile la faculta­te erau în toi, toÅ£i erau preocupaÅ£i de noul an ÅŸcolar... Prin campus se auzise că o să treacă prin oraÅŸ Înaltu’; că se tot vorbea să se deschidă pa­rohie, să poată să aibă ÅŸi românii slujbă pe limba ÅŸi pe tradiÅ£ia lor.

Am auzit ÅŸi eu că vine Înaltu’, dar nu am înÅ£eles prea bine, mărturisesc, dacă era vorba de un episcop care era înalt de sta­tură sau aÅŸa se zicea la „cel mai mare”. Trebuie să recunosc că nici când ne-am văzut pentru prima dată ÅŸi am remarcat statura înaltă nu am înÅ£eles prea bine care era adevăratul motiv pentru care toÅ£i îl nu­meau Înaltu’.

Adevărul este că am fost tentat să merg ÅŸi eu la întâlnirea care urma să aibă loc într-o cameră de cămin (residence) cu Înaltu’, ca să se vorbească de noua parohie, decât să stau la cursurile de mecanică din acea după-amiază, care oricum păreau destul de complicate la acea vreme ÅŸi nu dădeau o perspectivă prea strălucită pentru exa­mene. Mai mulÅ£i colegi chiar m-au îndem­nat „să-i reprezint la întâlnire, că nu puteau veni”, ca să „fie mai multă lume”, chiar dacă nu am înÅ£eles eu prea bine cum se fă­cea să fim mai mulÅ£i în felul acesta.

Înaltuvenea de undeva din sud, din Italia, vizitase mai multe comunităÅ£i ÅŸi urca spre Paris, motiv pentru care s-a ÅŸi oprit la noi, într-o cameră modestă de cămin, unde de-abia am încăput o duzină de per­soane (eu am stat în picioare, că nu se mai găsiseră nici prin vecini atâtea scaune).

Adevărul e că nu-mi aduc aminte mai nimic din ce s-a discutat, însă felul blând de a fi al Mitropolitului, vocea domoală, convingătoare, care aducea o pace profun­dă, ne-a convins ÅŸi chiar ne-a dat curaj să căutăm un spaÅ£iu cât mai repede pentru a putea pune bazele noii parohii. Ne simÅ£eam extraordinar cu toÅ£ii, orice spunea Înaltu’ părea ca ÅŸi realizat, deja vedeam biserica, slujbele, simÅ£eam mirosul de tămâie, au­zeam strana care psalmodiază... Am fost duÅŸi preÅ£ de câteva ore într-o altă lume.

S-a apropiat seara ÅŸi fiecare a trebuit să plece la treburile sale, mai ales că ÅŸi Înaltu’ trebuia s-o pornească la drum, mai avea cale lungă până la Paris. Fără să vreau, m-am trezit dintr-odată singur cu Mitropolitul ÅŸi urma să-l conduc la maÅŸină ÅŸi să-i indic calea către autostradă (la acea vreme nu erau GPS-uri), iar eu eram sin­gurul care nu se grăbea nicăieri, oricum cursurile se terminaseră demult.

Mergând prin cartier până la locul unde îÅŸi parcase Înaltu’ maÅŸina, plin de emoÅ£ii ÅŸi nevrând să par nepoliticos că nu scot o vor­bă, mai ales că toată după-amiaza nu scose­sem un cuvânt, ci doar visasem ÅŸi trăisem în acel vis toate slujbele posibile la noua bi­serică ce urma să se deschi­dă, mi-am luat inima în dinÅ£i ÅŸi am zis: ÎnaltpreasfinÅ£ia Voastră, da’ unde este Mitropolia noastră?

Nu pot ascunde faptul că, pe moment, mi s-a pă­rut destul de potrivită în­trebarea ÅŸi, cumva, am ră­suflat uÅŸurat că nu am spus vreo prostie în faÅ£a unui om aÅŸa de mare ÅŸi înalt,ÅŸi să-i fac astfel de ruÅŸine pe toÅ£i colegii „pe care i-am reprezentat”.

Înaltu’ a zâmbit blând ÅŸi a zis: Hai să vezi!

Pe moment m-am speriat un pic, mă întrebam în sinea mea unde trebuie oare să mergem, că doar nu trebuie să mă duc până la Paris; însă, în timp ce încercam eu să înÅ£eleg cele zise de Mitropolit, ajungem pe o străduÅ£ă mică, unde pe dreapta era parcat un Citroen Xsara Picasso; Înaltu’ deschide portbagajul ÅŸi, cu un zâmbet ÅŸi mai mare, îmi zice: Uite mitropolia noastră! Vezi, acolo am veÅŸmintele, mitra... în dreap­ta am geanta cu toate actele... acolo e valiza cu haine, am ÅŸi tricherul ÅŸi dicherul, Evanghelia, Liturghierul, lucrurile de slujbă...

Înaltu’, cu o voce atât de blândă ÅŸi du­ioasă, îmi arăta cu o oarece bucurie fieca­re lucru pe care îl avea aranjat într-o ordi­ne perfectă în portbagaj... Cuvintele curgeau agale, dar eu nu m-am putut abÅ£ine să nu vărs mai multe lacrimi, chiar dacă la un moment dat am încercat să le ascund.

Încăpuse în acel portbagaj nu doar Hristos, ... era o biserică întreagă, era Mitropolia noastră.

Este adevărat că atunci S-a încăput ÅŸi în inima mea Hristos, s-a încăput ÅŸi noua parohie care la scurt timp s-a ÅŸi deschis; s-a încăput dorul de a-L duce pe Hristos ÅŸi în alte locuri, în alte inimi, să încapă ÅŸi în viaÅ£a altora, să aducă lumină ÅŸi bucurie, speranÅ£ă, dragoste ÅŸi curaj ÅŸi în sufletele cele risipite, necăjite, întristate, uitate de lume ÅŸi de toÅ£i...

MaÅŸina a pornit din loc. Înaltu’ m-a bi­necuvântat de pe geam încă o dată, iar apoi l-am pierdut în zare. Am rămas vreme de câteva minute bune în mijlocul străzii, poa­te ÅŸi mai mult, cine îÅŸi mai aduce aminte? ÅŸi nu puteam să-mi revin. Am înÅ£eles atunci un lucru extraordinar: e destul să-I faci loc lui Hristos în viaÅ£a ta, în propria ta inimă, care e plină cu tot fel de lucruri in­utile (ca într-un adevărat portbagaj), iar când intră Hristos acolo, dispar toate ÅŸi nu mai e loc de ceartă, de gânduri rele, de vor­be, de supărări sau întristări; se curăÅ£eÅŸte inima ÅŸi toate se vindecă.

De atunci au trecut aproape 15 ani... ÅŸi, ajungând în Italia, de fiecare dată când văd un preot de-al nostru cu cristelniÅ£a în portbagaj ÅŸi cu geanta în care are Evanghelia, Liturghierul, sfintele vase ÅŸi alte lucruri de slujbă, îmi scapă acea lacri­mă care m-a dat de gol ÅŸi în faÅ£a lui Înaltu’. Căci mă gândesc cât de simplu lucrează Domnul cu noi ÅŸi de fiecare dată Se smereÅŸte ÅŸi vine la noi în orice condiÅ£ii am fi. De la peÅŸtera din Betleem ÅŸi până la cele mai modeste bisericuÅ£e, săli luate cu chi­rie, cripte ÅŸi tot felul de spaÅ£ii împânzite în întreaga Europă, Hristos ÎÅŸi găseÅŸte loc ÅŸi vine la noi.

Nu pot să uit acea întâlnire, căci văd mereu cum lucrează Domnul, zi de zi, du­minică de duminică, lună de lună, an de an, ÅŸi tot mereu ÎÅŸi face loc în tot mai mul­te inimi.¹

Doamne, ÎÅ£i mulÅ£umesc că Te-ai încă­put în atâtea inimi, ÅŸi nici pe a mea nu ai uitat-o! Dar oare câte inimi de oameni pri­begi sunt pe aceste pământuri, în care Tu nu ai loc?!. Inimi întristate, inimi pără­site, inimi descurajate ÅŸi la limita tuturor puterilor, inimi care au fost rănite ÅŸi nu s-au vindecat, inimi care vor să Te cunoas­că, dar nu ÅŸtiu unde să Te găsească, inimi care tânjesc după Tine ÅŸi nu ÅŸtiu cum să se roage, inimi care nu au fost cercetate, dar aleargă după adevăr, inimi care iubesc ÅŸi nu sunt iubite, inimi care caută binele ÅŸi fapta cea dreaptă, dar mereu se pierd pe cale. Inimi ÅŸi inimi...

Doamne, nu ne lăsa!

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma