Toate îngrijorările, temerile şi spaimele noastre sunt prin urmare datorate cunoaşterii limitate şi imperfecte a omului muritor, care neputând cunoaşte totul şi în mod desăvârşit, aşa cum numai Dumnezeu poate cunoaşte, se lasă cuprins de nelinişte, de deznădej­de şi de teamă. Nu există niciun alt mijloc de a birui teama, sub toate formele ei, de­cât credinţa în Dumnezeu, a Cărui înţelepciune depăşeşte în mod infinit puterea de înţelegere a omului, şi care fiind Binele absolut, nu poate voi şi făptui decât binele, chiar dacă lucrările Lui sunt de multe ori de neînţeles pentru mintea omenească: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta/ şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! / Recunoaşte-L în toate căile tale, / şi El îţi va netezi cărările. / Nu te crede înţelept în ochii tăi” (Prov. 3, 5-7).

Nu trebuie să ne încredem în propria noastră inteligenţă, căci duhul omenesc s-a rupt de Dumnezeu prin păcatul lui Adam. Mâncând din fructul oprit, acesta nu a do­bândit cunoaşterea binelui şi răului, ci numai cunoaşterea răului, căci tot ce se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu este rău şi nu poate zămisli decât răul. Nu duhul omului, ci Duhul lui Dumnezeu l-a făcut pe om, aşa încât atunci când omul se desprinde de Dumnezeu, el încetează să existe, chiar dacă rămâne în viaţă din punct de vedere biologic: „Dumnezeu nu este pentru om un „principiu” exterior de care este dependent, ci principul său ontologic şi finalitatea lui. (...) Pentru a fi cu adevărat, el trebuie în orice clipă să fie şi să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă se leapădă de Dumnezeu, se leapădă de el însuşi, se distruge pe el insusi." (Panayotis Nellas, „Viaţa sanctificată").

De fiecare dată când suntem ispitiţi – și cădem în această ispită de zeci de ori pe zi – să punem voinţa noastră proprie, rătă­cită si neștiutoare, mai presus de Voinţa lui Dumnezeu, să ne amintim „că suntem un vas deșert ce nu are în el nimic, un vas gol; la aceasta să unim constiinţa neputinţei de a umple prin propri­ile noastre puteri acest cuprins gol; să încununăm aceasta prin incredinţarea că lucrul acesta îl poate face numai Domnul, și nu numai că poate, ci și vrea și știe cum" (Sf. Teofan Zăvorâtul, „Sbornicul").

Când suntem ispitiţi să judecăm după mintea noastră si să cârtim in faţa necazurilor vieţii sau să socotim nedrep­te incercările la care suntem supusi, să ne amintim că nimic nu se poate intâmpla si nimic nu poate exista nici măcar o secun­dă fără voia sau ingăduiala lui Dumnezeu, căci „pronia lui Dumnezeu cârmuieste lu­mea. Niciun loc nu este lipsit de ea. Pronia este raţiunea absolută care a plăsmuit ma­teria pentru a face lumea. Ea este zidito­rul a tot ce există." (Sf. Antonie cel Mare, op. cit.).

Credinţa adevărată insemnă a-i incredinţa lui Dumnezeu intreaga noas­tră viaţă și a accepta cu acceași nestrămu­tată încredere în înţelepciunea, dreptatea și dragostea Lui, atât bucuriile și binefa­cerile pe care ni le dăruiește cât și încercările pe care ni le trimite, și unele și alte­le fiind tot atât de necesare mântuirii sufletelor noastre: „Să credeţi cu tărie că nicio suferinţă sau întristare nu poate veni asupra noastră – nici măcar un fir de păr din capul nostru nu poate cădea – fără voia lui Dumnezeu. Desi suntem intotdeauna înclinaţi a pune nenorocirile noastre pe seama relei-voinţe și pros­tiei altor oameni, ele sunt de fapt doar unelte în mâna lui Dumnezeu. Unelte spre lucrarea mântu­irii noastre. Deci îndrăznește și roagă-te Domnului nostru, care lucrează ne­contenit pentru mântuirea noastră, folo­sind pentru aceasta atât ceea ce numim fericire, cât și ceea ce numim întristare." (Stareţul Macarie de la Optina, „Scrisori către fiii duhovnicesti").

Toate necazurile, suferinţele si incercările prin care ne este dat să trecem in această lume, vor fi transfigurate dacă du­hul lui Hristos sălăsluieste in noi si dacă păstrăm mereu viu in inima noastră acest cuvânt al Mântuitorului: „Nu te teme, cre­de numai." (Marcu 5,36).